Nelu Balaş din Nădrag are acum 54 de ani. Este un bărbat frumos, cu suflet de copil, de care viaţa şi-a cam bătut joc. Nu în sensul că nu ar fi primit ceea ce merita în urma faptelor sale, adică o familie fericită cu doi copii, sănătate şi muntele care începe din spatele grădinii casei. Pe româneşte spus, el a făcut bine şi a primit şuturi în fund. Prin anii 80 a început să construiască un mic paradis cu căsuţe fixate în vârful copacilor, legate între ele cu poduri de lemn suspendate, în apropierea Vârfului Padeş din Poiana Ruscăi, munte care începe, aşa cum am spus, din spatele casei lui Balaş. O minunăţie pe care prea puţini au văzut-o la vremea aceea, iar acum nici nu mai poate fi vorba pentru că s-a furat ce se putea.

Tot acolo, lângă Padeş, muncitorul din Nădrag construise şi un refugiu pentru turişti căruia i-a dat numele unui mare alpinsit român, respectiv Emilian Cristea. Toţi cei care au fost vreodată pe munte ştiu ce mare lucru este să te poţi baza pe un adăpost atunci când eşti obosit, înfometat sau sub vreme rea. Nelu Balaş a făcut refugiul singur, din banii lui şi în timpul liber, lucruri de care nu trebuie să dea nimeni socoteală cum le cheltuie. Totuşi, ar fi bine să extragem câteva ecouri ale presei din acea perioadă. În nr. 10 din 1984 al revistei România Pitorească, într-un material elogios apar câteva cuvinte ale lui Balaş care explică geneza refugiului: "Aşa am simţit sufleteşte că trebuie: să fac ceva cu mâna mea, care să amintească, peste vreme, de plaiurile bănăţene, de Emilian Cristea, omul care a iubit atât de mult Carpaţii!" Apoi, peste numai trei ani, în aceeaşi publicaţie, apărea un fel de rechizitoriu din care extragem: "1. De ce de unul singur? N-aţi găsit niciun coleg de muncă? 2. În ce fel aţi colaborat cu ocolul silvic care are în grijă zona? 3. Ce aprobări şi mai ales ce sprijin aţi primit din partea forurilor locale?"

Suntem mulţi aceia care nu am apucat să vedem căsuţele lui Nelu Balaş, puse în vârfuri de copaci. Se putea dormi în ele, se putea găti, te puteai veseli şi nu unul sau doi oameni, ci grupuri întregi. În schimb, le-au văzut şi le-au pipăit turiştii străini, puţinii care mergeau la Padeş înainte de 89. De suit la ele, te urcai cu un fel de telescaun manual, stăteai pe scaun şi trăgeai de o funie, cum mi s-a spus şi mi s-au arătat poze ca să pot pricepe. Se pare că erau fantastice, un complex de câteva case din lemn care formau un adevărat circuit turistic. României nu i-a păsat de muncitorul din Nădrag, în schimb americanii i-au oferit o excursie prin ţara lor imensă. Pentru el şi nevastă, timp de zece zile, prin locurile cele mai frumoase din America. Nelu Balaş a aflat de invitaţia în SUA doar atunci când s-a terminat socialismul şi când a început declinul fabricii "Ciocanul" unde era muncitor.

"Cum de am avut timp? Păi, era simplu... La lucru trebuia să fac, în fiecare zi, 1.600 de găleţi, atâta era norma. Eu făceam cel puţin 2.000, nu-mi plăcea să pierd vremea. Şi pentru că nu puteam fi plătit pentru asta, nici nu doream, primeam zile libere. Aşa că la sfârşit de săptămână, când ceilalţi erau chemaţi ca să-şi termine norma, eu eram pe munte. Normal că mă cam urau, inclusiv maistrul, că şi el trebuia să meargă duminica la lucru."

Prin 1995, când nişte lemne au dat peste el şi i-au fisurat bazinul, astfel încât medicii l-au cârpit cu o placă prinsă în şuruburi, toată lumea a zis că e gata cu Nelu Balaş. Aşa că s-au grăbit să fure micul complex turistic de pe Padeş. Apoi, muncitorul nostru s-a angajat la administraţia taberelor şcolare, era un fel de administrator, un om care se ocupă de toate. Aşa a început să redeseneze tabăra Cornet de la Nădrag, adică s-a gândit cum i-ar place lui dacă ar fi copil de-adevăratelea.

"Mamă, ce am început să fac! Uite vezi, am ridicat autobuzele alea pe sus, înăuntru erau dormitoarele copiilor, aici era pentru părinţi... Nu călca pe ea, că nu e terminată şi nu s-a mai ocupat nimeni de chestiile astea! Aici ar fi trebuit să fac un fel de tunel, acoperit cu stuf, aşa m-am gândit eu. Apoi, uite, vezi, de acolo venea un tobogan şi la sfârşit copiii cădeau într-o plasă. Mda, dar n-am terminat... mi-au înjumătăţit salariul şi a trebuit să mă las păgubaş, cheltuiam mai mult cu transportul decât îmi plăteau ei. Asta e!"

Pe o stâncă, acolo unde începe drumul şi strada către casa lui, ar fi vrut să facă un fel de cabană cocoţată, un fel de belvedere al Nădragului. Să vină lumea şi să bea un suc, să fie frumos. "Eh, vise, acum locul l-a luat un consilier să facă un garaj şi uite ce e pe aici!" La poalele stâncii sunt caroserii abandonate, fiare contorsionate. Nelu Balaş a ajuns să lucreze la Primărie. Meşter universal, om bun la toate. Pentru că-i place Nădragul şi ar vrea să arate altfel.

"Auzi, ştii ce te rog? Laudă-l pe primar! Scrie că e bun, că face şi că drege. Că, aşa, o să mă lase şi pe mine să mai fac câte ceva... Că ăla de dinainte nici nu voia să audă, ce marcaje turistice, ce lemne? Nu-l interesa pe el asta. Însă la primarul de acum îi place turismul... Ai văzut cum am făcut intrarea în oraş? Şi Izvorul lui Iepure? Dar căsuţele de la grădina zoologică din Timişoara?"

Aşa cum este în tot Nădragul, unde vezi lemne crescute răsucit, curăţate de coajă şi lăcuite, aşezate în mod decorativ, aşa este şi la Balaş acasă. Se uită la câte o rădăcină, la nişte crengi aduse din pădure şi spune: "Uite, asta e ca o vrăjitoare! Da, dar nu toată lumea vede, trebuie să te pricepi să vezi..." Iar Nelu vrea să ne înveţe să vedem. Mai întâi îţi explică modul de îndepărtare a cojii, îndeletnicire despre care eu nu credeam că e o aşa mare scofală şi că trebuie atâta grijă. Apoi îţi arată care ciot e nasul, care e capul şi unde e mătura încălecată.

Casa lui e a unuia de care viaţa a râs, aşa cum am spus la început. N-are nimic deosebit, cel puţin pe dinafară, nu pare a unui om care şi-a dat sufletul pentru Padeşul la poalele căruia locuieşte, nu are bogăţia unui artist scump şi nici a unui meşter foarte căutat. Bineînţeles că locuinţa e din lemn. "Ştiai că pe aici sunt o sută de cascade?" Didina, de 32 de ani soaţa lui, nu poate să tacă: "Da, de revelion el era cu turiştii pe munte iar eu cu copiii acasă!"

În zona unde nu este încă nicio pensiune, unde turiştii nu vin decât pe şest, închiriind casele din Luncă, la intrarea în Nădrag, Balaş a (re)descoperit monumentul turistului. L-a curăţat şi renovat, i-a pus un om din fier cu rucsac în spate. "Ştii, oamenii treceau pe aici şi habar n-aveau ce este! Turistul acela din fier, pe care-l vezi în vârf, eu l-am pus, că nu ştiu ce era înainte. Doar nu puteam să pun o stea, prea ar fi fost comunistă toată treaba! Acest monument e din 1914, mai vechi ca şi cel de la Rusca Montană care e din 1937, numai că pe cel de aici nu-l ştie nimeni."

Plimbându-mă cu omul acesta, întâi pe Valea Cireşului, apoi pe cea a Nădragului, pe dealuri sau pe stradă, îmi arată peste tot: "Uite, asta eu am făcut-o!" Îţi arată tot, îţi spune istoria fiecărui loc, cu dezinvoltura profesionistului care este plătit să facă acest lucru. Vorbeşte mult şi repede, umblă zvelt, chiar dacă nu de mult şi-a scos piciorul din gips. "Eh, pentru o fractură, alţii trag câte un an de zile! Eu nu, că depinde şi ce mănânci şi cum trăieşti. Uite, vezi cât de bine merg?"

Mi-a făcut plăcere să bat potecile împreună cu Nelu Balaş, să-l ascult povestindu-mi despre peşterile descoperite de el, dar al căror loc nu-l spune pentru a nu se fura stalactitele. (Îl cred, pentru că la el acasă mi-a arătat fotografii făcute acolo. Mi-a arătat şi poze cu sfincşii din pădurile de lângă Nădrag, spune că sunt cel puţin opt stânci cu formă de om iar sfinxul din Bucegi ar fi o nimica toată pe lângă ce-i aici!) Remarcabil talentul acestui om neastâmpărat, dar care viaţa nu i-a dat şi şansa de a scoate capul. A avut ghinionul să locuiască într-un sat dosit la poalele unui munte, să trăiască într-o viaţă unde se preţuiau mai mult şedinţele decât hărnicia, iar la sfârşit, când s-ar putea face câte ceva, oamenii de lângă el să doarmă cu toţii.

Om cu opt clase, îşi ţine amintirile într-o plasă. Colecţionează ziare, cărţi, fotografii şi tot ce are legătură cu munţii Carpaţi sau cu Padeşul. Lui Nelu Balaş îi place să se laude. Se laudă cu Nădragul şi cu apele care curg pe acolo. Din punctul lui de vedere, la Nădrag, e frumuseţea lumii şi Padeşul e centrul Universului. Aceasta este povestea unui bărbat venit din Munţii Apuseni, care şi-a luat nevastă din Fundul Moldovei, iar apoi s-a îndrăgostit de Banat.