Casa lor nu are televizor, credeam că asta se întâmplă doar în filme sau la unele secte religioase. "La ce ne-ar trebui? Să văd ştirile de la ora cinci? Dacă vreau să aflu noutăţi le iau de pe internet sau ascult la radio", mi-a spus Cornelia. Ei, da! O chestie interesantă, să refuzi pătrunderea televiziunii, cu toate păcatele pe care le aduce ea şi să stai înpreajma site-urilor pornografice. Să ai posibilitatea să vezi, chiar fără să vrei, o scenă porcoasă afişată ntr-un baner publicitar şi asta să nu te sperie. "Asta înseamnă liberul arbitru. Noi ne-am putem uita oricând, oriunde, dar ce-am face în acest fel, altceva decât ne-am aduce Diavolul în casă? Eu cred că trebuie să ne preocupe doar mântuirea, să ne purtăm aşa cum ne-a fost lăsat."

De afară, din curte, intri direct în bucătăria-sufragerie. La stânga e biroul de lucru, cu planşe desenate de calc, cu vopsele în cutiuţe mici, pensule, facturi şi computerul. Şi o canapea pe care au dormit ei, în noaptea când am fost eu la ei. Din bucătărie mai ajungi în camera de zi, cu mese pe care stau picturile în lucru. Apoi, în continuare e dormitorul. Un pat şi un dulap. Iar cea de-a treia piesă de mobilier, cea mai importantă este altarul. Altarul familiei Schinteie este creaţia femeii după cum am aflat. Aici am dormit eu, oaspete.

Îmi închipuiam că un pictor de icoane este mai bogat. În cazul de faţă, fiind doi pictori, ar trebui să fie o risipă de frumos. Poate că aşa şi este, sau aşa va fi, după ce se va termina şantierul din casa lor, de curând fiind montate termopane, o centrală termică şi parchet pe jos. Deocamdată e simplitate. Linişte. N-au copii. El are 40 de ani şi ea 32.

S-a întâmplat ceea ce nu am mai făcut niciodată în viaţa mea şi credeam, din nou, că doar în filmele americane se vede. El, Matei Schinteie, bărbatul casei, ne-a ţinut în picioare şi a spus Tatăl Nostru, a mulţumit lui Dumnezeu că eu, musafirul lor, am ajuns cu bine şi de asemenea şi-a arătat recunoştinţa pentru bucate.

***

Familia Schinteie ascunde un secret, pe care n-am reuşit să-l aflu încă. Şi, tare mi-e teamă, mă voi întoarce la Timişoara fără să le aflu secretul. De ce au plecat de acasă se mai poate înţelege, nu le mai place Banatul, nu le merg afacerile, vin să stea cu neamurile, vor o schimbare, toate sunt motive bune pentru oricine dar nu pentru ei. De ce s-au făcut iconari şi nu orice altceva este o întrebare la care primeam mereu acelaşi răspuns: "Asta este lucrarea lui Dumnezeu! Aşa a vrut el." Ca mulţi tineri, au făcut liceul au lucrat pe unde au găsit, au avut un mic magazin la Anina şi dintr-o dată totul s-a schimbat. S-au apucat de muzică. Pe care au abandonat-o când le era mai bine.

Matei şi Cornelia Schinteie nu au avut probleme financiare ba, după cum spun ei, simţeau că se duc în sus, că ar putea trăi din ce în ce mai bine. Dar, dintr-o dată, au hotărât că nu e bun drumul pe care au pornit. Gata, stop! Ce să facă, însă, din ce să trăiască dacă muzica şi dansul trebuiau încetate. "Ştii cum e? Veneau bani mulţi, dar cum veneau aşa se şi duceau." Nu le-a ajuns că muzica lor, înregistrată de companii de muzică româneşti dintre care eu cunosc doar Ro-Ton, a ajuns în topuri, iar clipurile lor pe MCM. "Of, Doamne, bine că n-am apucat să intrăm pe MTV, altfel, pierzania era a noastră!" Formaţia se numea Makos. Eu doar am auzit numele ei, nu înseamnă însă că am şi ascultat. Sunt zece ani de atunci, iar ei vorbesc despre perioada aceea cu greutate, cu cleştele trebuie să le scoţi vorbele din gură. S-a terminat, e altă viaţă, nu a lor, a altora.

Drumul facerii de icoane li l-a arătat un alt fugit din lumea mirenilor, părintele Nil, fost profesor de chimie la un liceu din Timişoara. Profesorul, ascuns acum la o mănăstire din apropiere, este de fapt şi mentorul lor. Despre ascunderea oamenilor, dacă aceştia se pierd sau nu atunci când devin călugări, am avut destule controverse. Mai ales cu Matei. Mi s-a spus că aceia care fac pasul spre izolare nu sunt deloc pierduţi, acei oameni de fapt se desăvârşesc. Mărturisesc că mi-e greu să înţeleg. Mi s-a spus despre stareţul unei mănăstiri, situată pe undeva prin nordul Rusiei şi al cărei nume nu l-am reţinut, că acesta avea studii de fizică atomică şi că era român. Chiar dacă ar fi adevărat, eu consider aceasta o risipă de energie şi de viaţă. Păi dacă a făcut studiile acelea, de ce a intrat la mănăstire? S-au cheltuit o mulţime de bani cu educaţia lui, nu e păcat de cel căruia i-a lat locul în facultate şi care probabil ar fi vrut să urmeze cariera de fizician? Matei, neclintit în tot ceea ce spunea: "Asta e lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să ştii că logica umană nu are ncio legătură cu cea divină!"

În noaptea ce a urmat, ce a mai rămas din ea, am visat cu călugări. Îi învăţam să navigheze pe internet. Apoi, când m-am trezit, primul lucru văzut a fost altarul. Am lăsat în urmă casa cu sfinţi, cu icoane, catapetesme şi crucifixe. Aflată în Covasna, în mijlocul secuimii, care încă nu i-au devorat pe Cornelia şi Matei Schiteie, bănăţeni de la Anina şi care încă nu am înţeles de ce au plecat. De ce s-au făcut tocmai iconari şi nu croitori, de exemplu? Dar, lumea lor e altfel...

februarie 2008