Moniom este un sat de lângă Reşiţa. Duşan Basista un om care încă locuieşte aici. Casa mică este casa bătrânească, unde s-a născut şi a crescut. Acolo este muzeul şi atelierul. Alăturat este casa mare, cea "bună", o construcţie mai nouă unde de curând au fost puse geamuri termopan. Şi gresie. Cu bani trimişi de muierea lui, care lucrează în Italia. Banii pe care îi câştigă el îi dă pe prostii.

Duşan Basista stătea întins pe pat, cu tălpile goale puse pe un spătar de scaun, într-una din camerele lui din casa mică, la Moniom. Avea ochii închişi şi nu ştiu dacă dormea, dacă se gândea sau pur şi simplu asculta radioul din care se auzea muzică populară. În sobă ardea focul. Din bucătărie venea un miros de fiertură. Dintre toţi oamenii care-i sunt dragi, doar eu mai am un rând de chei la casa lui. Eu şi femeia lui, dar ea nu se pune, că e dusă prin Italia. Aşa se face că am intrat pe nesimţite şi l-am speriat cu una din întrebărie cele mai netoate pe care le puteam pune: Păi, bine coane, încă n-ai terminat crucea?

Omul s-a ridicat repede din pat, de parcă era în armată şi se dădea alarma, s-a uitat la mine râzând şi a sărit ca să mă pupe: "Ooooh coane, bine ai venit, să trăieşti, să-ţi faci casă-n Bucureşti!" A mai adus un scaun din camera învecinată şi mi l-a dat să şed, dar n-am vrut, că lemnul era rece, fiind scos din loc neîncălzit. "Păi, nu fac focul peste tot că nu e cazul, acuma n-am nimic de lucru pe acasă. Şi nici la fabrică nu e! Nu ştiu ce vor face ăştia de la UCM Reşiţa! Tare mi se pare mie că se termină cu toate... Nu sunt comenzi... Aşa simt eu, că nu mi-s de ieri, de azi, pe lumea asta... Or să ne dea afară, pe toţi, coane! Poate ar trebui să mă duc şi eu după nevastă, o să-mi găsească ea ceva de lucru..." Basista încă n-a zis nimic de crucea care stătea afară, troiţă răsturnată în mijlocul curţii şi aşezată pe nişte buciumi, lucrare terminată mai mult de jumătate...

Ieşisem amândoi din casa mică, să bem cafeaua în pridvorul tăiat în stil brâncovenesc, să aflăm ce am mai făcut de când nu ne-am văzut. Timpul a trecut la fel pentru amândoi, cu bune şi cu rele. Nici eu, nici el, nu mai fumăm. Nici el, nici eu, nu suntem mai tineri. Amândoi am câştigat, amândoi am pierdut. Basista începe povestea. "Acuma, despre cruce. N-am primit niciun leu, de aia stă acolo răstignită, nu ştiu, trebuie să caut cui s-o dau. I-am tot spus, dă-mi părinte nişte bani, că am cheltuit şi nu mai am! El că mâine, că poimâine şi mi-a sărit cheful de lucru. Dar, nu-mi fac eu mari griji, o să găsesc vreun popă sau vreun primar care s-o vrea!" Începusem să mă neliniştesc, cum adică, nu-i aproape un an de când a început troiţa!? "Stai frate, că asta ce o vezi aicea nu e de la Văliug, pe aia am terminat-o, e frumoasă, e pusă în picioare, am şi terminat câştigul de pe urma ei. Nu ştiu ce aveţi voi cu primarul de acolo, dar pentru mine Ponoran este un domn. A zis că mă plăteşte, m-a plătit! Restul, treaba voastră..."

Despre una, despre alta, despre oameni, despre câini, despre vii şi despre morţi. "Uite, coane, ia tu asta, o vei folosi mai bine. Altfel, Cuculeana o să mi-o strice, că pune cana sau oala cu fierbinţeală şi se duce naibii! Ia-o tu, că stă mai bine la tine! Nici nu mai ştiu de unde o am." Basista mi-a dat o placă de faianţă, cu un ţăran din Olanda ce tocmai scobea un sabot de lemn. Genul de suveniruri ieftine, care se găsesc peste tot prin Europa. Sunt multe şi identice, de parcă ar avea cu toate aceeaşi mamă. Dar, sabotul acela nu e din Olanda, e de la Basista, aşa că la mine va sta în cinste. Prietenul meu nu şi-a schimbat obiceiul, întotdeauna îşi dăruia lucrurile. Mi-e ciudă. Alţii profită de bunătatea lui şi îi golesc casa. De fiecare dată îl cert pentru asta.

Hai, arată-mi ce ai mai sculptat! Lui Duşan parcă i-a căzut cerul în cap. "Nu pot, nu mai am aparat de fotografiat. Adică am, dar e ăla vechi, cu film, care mă costă foarte mult. Îs tare hoţi ăştia de la laboratoare, dacă faci nu ştiu câte poze spun că îţi dau un film cadou. Cadou pe dracu! Asta e numai ca să te agaţe, să faci poze în contiuare, să te duci tot la ei. Să-ţi cheltui o grămadă de bani!" Am aflat că aparatul lui digital a ajuns la un nepot. Cuculeana, femeia lui, i-a spus să-l dea. Că o să-i cumpere unul nou, din Italia. Cică un digital cu zece megapixeli e numai două sute de euro. Păi, bine, l-am întrebat, şi ţi-a luat? "Mi-a luat pe dracu! Ştii ce mi-a spus la telefon? Zice, Duşi dragă, dar sunt două sute de euro, tu crezi că banii ăştia se găsesc pe garduri?" Am pufnit în râs. I-am adus aminte vorbele lui preferate, sloganul tinereţii sale: Dacă vrei să faci averi, nu te lua după muieri! Şi, când mă gândesc că eu l-am bătut la cap să se însoare, am mustrări de conştiinţă. A stat vreo 15 ani cu Cuculeana, ceea ce mie mi s-a părut o necuviinţă. I-am spus: Nu ţi-e ruşine? Ce crezi că aşteaptă femeia aia de la tine? Apoi, le-am fost martor de cununie, eu şi Gabi Bodea, fotograful de la UCM Reşiţa. Noi doi am fost şi toţi nuntaşii. Nuntă la 50 de ani! Iar, acum, Basista nu mai face fotografii la sculpturile lui, nu mai pozează cioate prin pădure şi nici pietre pe cleanţurile Moniomului. De asta îmi pare rău că l-am pus să se însoare.

Îmi aduc aminte că nu demult, doar în vara ce a trecut, Duşan era în curte şi sculpta. Era seară. Calculatorul mergea şi, din când în când, Cuculeana scotea capul pe geam şi striga. "Duşi, hai că iar te caută unul, a dat buz!" Atunci, Duşan îmi spunea: "Nu se mai poate cu pictorii şi sculptorii ăştia! Parcă ei nu au nimic de lucru, parcă toată lumea ar sta numai la distracţie!" Totuşi, se ducea să răspundă, sau să ignore mesajul. Acum, Basista m-a lăsat mască: nu mai are Internet acasă. "Coane, ştii care e chestia? RDS-ul nu vine aici, la ţară, iar la Zapp mi-a fost tare scump, aşa că l-am desfiinţat. Pentru o perioadă..." Parcă ghicindu-mi întrebarea, şi-a pus degetul la buze şi aproape că s-a răstit la mine: "Să taci! Am auzit de clicknet, s-ar putea să-l pun pe ăsta. Însă, acum m-am apucat de limba engleză. Da, ai auzit bine, am început să învăţ engleza!" Nu ştiam ce să spun. Eram surprins. Tot el a continuat: "Nu se mai poate altfel, tot internetul e plin de cuvinte englezeşti, eu nu le pricep şi am hotărât să rup pisica!" Păi, coane, dacă tot te duci în Italia, acolo trebuie să ştii italiana, m-am luat şi eu de el. Basista era încăpăţânat: "Italiana e simplă, e ca aici, la Moniom. Engleza e de bază coane! Asta trebuie să învăţ, mi-am luat şi manuale..."

Ne place să vorbim cu "coane". Eu sunt conul lui şi el e conul meu. Cuvântul a intrat în viaţa noastră dintr-o glumă şi aşa a rămas. Iar acum, ca să fiu sincer, sunt speriat că Duşan Basista va dispare din spaţiul bănăţean. La propriu şi la figurat. Mă obişnuisem să ştiu că îl găsesc în satul lui de lângă Reşiţa, că se scoală dimineaţa şi face naveta la oraş. Că, din când în când, mai face vreo trăznaie şi scriu ziarele de el, ce a sculptat şi unde a expus... De fapt, lui Basista îi şi place să se regăsească prin ziare sau reviste, adună toate bucăţelele de hârtie unde se se spune despre el. Le pune într-un dosar, le grupează. Fotografiile cu tot ce a lucrat, cu tot ce i-a plăcut să vadă, le pune în albume. Apoi, pentru că Duşan e un lăudăros, le ia cu el şi le duce în vizite. De zăpăcit ce e, aproape întotdeauna le uită pe unde umblă. Aşa se face că, a doua zi, stă şi se gândeşte: "Oare unde mi-oi fi uitat albumul cu poze? Păi, de ce să mi-l ia cineva, că doar n-are ce face cu el..."

Prea puţină lume ştie însă de cea mai mare realizare a lui Basista. În general, cei care au auzit de el, ştiu doar că are acasă un muzeu al satului, că este adeptul marelui Vida Geza şi că a împânzit Semenicul cu sculpturile lui. Unii i-au mai ascultat şi poeziie în grai bănăţean, sau i-au văzut şi cele câteva picturi naive. Însă, prea puţini ştiu că ţăranul de lângă Reşiţa a scris monografia satului său. Iar scrierea aceasta este cu atât mai preţioasă, cu cât a venit din proprie voinţă şi, pentru a o aşterne pe hârtie, Duşan Basista a străbătut el însuşi un ciclu de evoluţie. Primele pagini ale monografiei satului lui, care nu este monografie în adevăratul sens al cuvântului şi care se numeşte "Moniom, oameni şi locuri", au fost făcute la maşina de scris, o chestie ininteligibilă pentru cei mai mulţi orăşeni darămite pentru ţărani. Stătea în grădină, la o masă acoperită de o umbrelă de soare, cu o armată de găini şi cocoşi în jurul lui şi ţăcănea de zor. Apoi, a aflat că ar fi mai spornică munca la un computer.

Când Duşan Basista şi-a cumpărat un calculator, la mâna a doua, i-a lăsat pe mulţi cu gurile căscate. Oamenii erau curioşi sau neîncrezători în forţa de autodidact a ţăranului navetist? Îl pizmuiau? Cred că din toate la un loc. Dar, printre hohotele de râs ale moniomenilor, Duşan şi-a văzut de treabă şi a scris cartea. O monografie care nu ţine cont de regulile clasice ale acestui gen de lucrare. A alergat peste tot să se documenteze, a răsfoit pagini prăfuite de arhive bisericeşti, a umblat să scaneze fotografii îngălbenite, a lăsat-o mai moale cu pusul de lambriuri şi duşumele. Apoi, în final, pentru a o tipări, a căutat sponsorizări. Îmi aduc aminte că la Radio Reşiţa, ca să-l ajute cu strânsul banilor pentru tipografie, un redactor a spus ceva de genul: "Uitaţi, oameni buni, omul şi-a vândut caloriferele ca să-şi poată tipări cartea, de ce n-aţi contribui şi dvs. cu o sumă cât de mică?" De unde să ştie jurnalistul că, până atunci, Duşan n-a avut niciodată calorifere?!

Posibila plecare a lui Basista în Italia, speriat de pierderea locului său de muncă, mă face să mă ruşinez într-un fel. Mi-e ruşine că semenii mei bănăţeni, pentru care Duşan a pus atâta suflet întotdeauna, nu i-au cinstit lucrările cu bani. Nu ca să facă averi ci doar aşa, pentru a-l face să rămână aici, unde i-e locul, printre coase şi potrele de ţărani, adunate în muzeu lui de la Moniom, laolaltă cu bani vechi, cu scoici, cu haine ţărăneşti...