"Pentru un asistent maternal e foarte greu să plece în concediu. Nu numai că pierzi foarte mulţi bani, dar vreau să spun că este greu pentru copii. Eu am avut o dată o fetiţă, a stat la mine o lună, până când cei care o ţineau şi-au făcut concediul. La început a fost bucuroasă fata, se juca pe aici, îi plăcea. Dar, a început să i se facă dor de casă, când mergeam la plimbare cu ea nu mai ştiam pe unde să mă duc, ce să fac să nu vadă casa... Păi, nu poţi face prea multe, satul e mic, pe unde să tot umbli astfel încât copilul să nu vadă unde locuieşte?" Aşa mi-a spus Aurica Milin din Pustiniş, asistent maternal. Are două fetiţe în grijă, ambele îi spun mama. Pentru ca lucrurile să-mi fie foarte clare a intervenit şi Andrei Bogdanovits, prietenul familiei Gheorghe şi Aurica Milin, aflat în vizită deodată cu mine. "Adică să înţelegi că nu poţi pleca aşa în concediu, cum şi când vrei! Aici nu e cu concedii! Dacă totuşi trebuie să mergi undeva, te duci, dar mai întâi laşi copilul la cineva în grijă, adică la alt asistent maternal. Aşa e!" Lui Andrei Bogdanovits, prietenii îi spun Bandi, iar fetiţele luate în plasament de Gheorghe îi spun "bunicul".

Un copil luat în plasament va spune "mamă" femeii care îl îngrijeşte şi "tată" soţului acesteia. Dacă familia respectivă are şi proprii copii, aceştia îi vor deveni fraţi. Evident, toţi vor fi foarte dragi micuţului orfan (sau abandonat). Aşa cum este firesc, el se ataşează de oamenii care îl cresc. Dacă copilul se va muta în altă familie, procesul se va relua şi complica în acelaşi timp, va avea încă o mamă, încă un tată, eventual şi alţi fraţi. Uşor de înţeles confuzia din mintea lui atunci când va realiza pe deplin sensul cuvintelor. Este posibil ca în momentul respectiv să se rupă legătura aceea sublimă care există între mamă şi copil.

Părintele Daniel Sabău din Alioş a rezolvat oarecum această problemă şi, de fapt, i-a dat alte dimensiuni, extinzând şi consolidând în timp relaţia cu copiii luaţi în regim de asistenţă maternală. Cele două fetiţe pe care le are în grijă au fost botezate. Acum, lui i se spune "naşul" şi preotesei "naşa". Este altceva. Oriunde le vor fi purtaţi paşii în viaţă, fetele nu vor simţi că au fost minţite, apoi un naş are întotdeauna grijă de finul lui, nu-i aşa? Fina se va simţi întotdeauna ocrotită de către naşă... Despre relaţia deosebită a preotului şi preotesei Sabău cu copiii de care îngrijeşte nu vă pot spune mai multe. Sfântul Sinod, Mitropolia, Patriarhia sau nu ştiu care sfânt le interzice preoţilor să facă declaraţii.

Revenind la familia Milin din Pustiniş, el 60 de ani şi ea 53, am fost curios să aflu ce vor face dacă le vor fi luaţi copiii? Vor lua alţii în îngrijire, că din 2000 şi până acum opt le-au trecut prin mâini. De când au rămas "în ordonanţă" doar asta fac: cresc pruncii altora. "Noi nu avem copii. Şi dacă am rămas amândoi fără serviciu ce era să facem, spune Aurica. Mie mi-ar fi plăcut poate să mai lucrez la vreo cofetărie sau bucătărie, numai că n-am găsit. Dar, e bine şi aşa, e o meserie care-mi place!" Totuşi, cu cele două fetiţe pe care le au acum nu se tem că s-ar putea întâmpla una ca asta. Simt ei că pe Denisa (şase ani) şi Alexandra (trei ani) nu le va înfia nimeni. Însă, acum, soţii Milin au alte preocupări, trebuie să amenajeze un grup sanitar cu gresie, faianţă şi toate cele necesare. "Altfel, cei de la direcţie o să ne ia copiii..."

George şi Daniela Moşneguţu au început să îngrijească de copii în decembrie 2001. Ea a fost învăţătoare la şcoala specială "Dumitru Ciomăgeanu" din Timişoara. El este preot, a terminat teologia în 2000, a lucrat un an ca profesor de religie, după care a ajuns în proaspăt înfiinţatul departament de asistenţă socială al Mitropoliei Banatului. Primul proiect în care s-a implicat George a fost Centrul Maternal "Diaconiţa Febe". Era perioada tulbure a sistemului instituţionalizat de ocrotire a copiiilor, când acesta începea să se transforme, când presiunile europene se manifestau din ce în ce mai puternic pentru desfiinţarea caselor de copii sau transformarea lor radicală.

"Diaconiţa Febe" s-a înfiinţat în parohia care avea un obiectiv social, respectiv în Mehala. Numele centrului maternal vine de la singura femeie amintită în Noul Testament care avea consacrarea clară de diacon. Adică Febe a ajuns, în vremea Apostolului Pavel, pe prima treaptă a preoţiei. "Diaconie", pe vremea aceea nu însemna slujirea la altar, ci un fel de ajutor. Proiectul a ajuns să domine viaţa familiei Moşneguţu. Preotul spune: "Eu nu credeam că ajung aici, iniţial mă ocupasem de punerea pe picioare a centrului, de renovarea casei şi toate detaliile necesare. Deşi erau câteva familii candidate, care trebuiau să se mute aici, până la urmă au renunţat toţi. Aşa, am venit noi! Cred că s-au speriat, recunosc că şi nouă ne-a fost teamă la început, nici condiţiile salariale nu erau dintre cele mai grozave, erau chiar proaste!" Atunci, în decembrie 2001, George şi Daniela au devenit tată şi mamă la cinci copii. Pentru patru fete şi Vlăduţ, băiatul lor, care nu avea mai mult de un an. Casa Diaconiţei Febe, proprietatea parohiei, a devenit şi locuinţa acestei noi şi mărite familii.

Trei dintre cele patru fete care au fost la Febe au plecat în familiile lor. Rebeca a rămas, ea a fost abandonată încă de când avea câteva zile. Are acum opt ani şi de la toamnă va merge la o şcoală normală. Fata a suferit de o retardare, dar datorită îngrijirii de care a beneficiat, acum este bine. A scăpat de statutul de handicapat. George şi Daniela sunt foarte mândri de evoluţia psihică a Rebecăi. O consideră fata lor.

Ce vrei să te faci când eşti mare? Rebeca stă pe gânduri. Pare că-şi caută cuvintele, apoi spune hotărâtă: "Şefă!" Ei, nu se poate, şefă-şefă, dar la ce? Trebuie să ai o profesie iar apoi devii şefă peste ceva. Hai spune, ce meserie vrei să ai? Rebeca se mai gândeşte o dată şi spune: "La bucătărie! Şefă la bucătărie!" Acum că am lămurit acest aspect o fotografiez pe Rebeca. Să îşi aducă aminte mai târziu. Ies din cameră. După mine vine Vlăduţ, era supărat, cred că era gata-gata să plângă. Mă întreabă: "Mie de ce nu-mi faci poză?"

Eram surprins, dar mi-am dat seama de greşeală. George Moşneguţu îmi explică. "Cu asta mă confrunt tot timpul. Trebuie să am grijă întotdeauna să nu fac vreo diferenţă între ei. Copiii simt. Ştii, cei de la direcţie ne-au spus că trebuie să facem un jurnal pentru fiecare copil, un fel de evidenţă, cum evoluează şi chestii din astea. Vlăduţ a spus că vrea şi el jurnal. Îţi dai seama, o să-i fac, să nu se simtă marginalizat..."

Asistenţii maternali au obligaţia de a avea condiţii foarte bune acasă. Respectiv baie, apă curentă, căldură, etc. Eu cred că este mai greu. Am citit un studiu în care o treime dintre români nu beneficiază de apă sau canalizare.

Cea mai mare parte a asistenţilor maternali sunt la sate. De regulă sunt foşti muncitori la oraşe, foşti navetişti, iar creşterea copiiilor este singura lor sursă de venit.

În general sunt două direcţii de rezolvare a problemei copiiilor abandonaţi: reintegrarea lor în familii sau adopţia. Ultima soluţie este mai greu de aplicat, se spune că majoritatea celor abandonaţi sunt ţigani. Iar când un copil se întoarce în familie, de regulă, condiţiile sunt mult mai proaste decât într-un centru maternal. Dar, ceea ce este foare important, îi are pe ai lui, pe cei adevăraţi, cel puţin pe mama.

Nimeni nu ştie ce se va întâmpla cu cei care termină şcoala. Ce vor face? Este o întrebare care nu are încă un răspuns concludent.

Principalul motiv pentru care românii iau copiii în îngrijire este cel financiar. Un asistent maternal poate câştiga vreo opt milioane de lei pe lună. Sunt curios câţi dintre asistenţi îşi lasă moştenire casa celor pe care i-au hrănit!