Curriculum vitae

Mă numesc Bîtea Matei, m-am născut la 26.02.1964 la Reşiţa. Locuiesc în Timişoara. Am ajuns ziarist mai mult din întâmplare. Când spun ziarist, asta înseamnă că "lucrez la un ziar." Aşa mi se spune când fac prostii, altfel "bine, puştiule!"

Am origine sănătoasă, fiu de muncitori. După ce am terminat o politehnică mică, m-am trezit la Întreprinderea de Ţevi din Roman. Nu era prea departe de Fundul Moldovei. A fost fain acolo. Eram sute de stagiari, prinsesem al doilea an de când stagiarii erau obligaţi să rămână la repartiţie. Chefuri şi distracţie, mai rău ca-n studenţie.

Făceam bişniţă cu blugi şi ţigări, până m-au prins doi miliţieni. Şeful lor a fost de treabă, a spus că nu-mi face dosar dacă-i torn pe şmecherii din cămine. Puteţi crede ce vreţi, eu vă spun că l-am aburit...

Când am reuşit să vin la Reşiţa, n-am găsit decât post de fotograf la protecţia muncii. Într-un fel a fost bun, făceam bani cu ciubucuri. Apoi, au vrut să mă plătească necalificat, ziceau că n-am hârtie de meseriaş şi directorul a greşit angajându-mă. Am spus: "bine, daţi-mi o funcţie potrivită cu ce scrie în transfer!" Şi mi-au dat!

Mecanic şef. Pe şantier la Anina. Aveam un lăcătuş şi un electrician, care nu mă ascultau deloc. Ţineau cu vechiul lor şef, acela a fost trecut ca muncitor, pentru că n-avea profil specific. (Dar ce, eu aveam!?) Mie nu-mi păsa, semnam condica şi plecam la baie în Mărghitaş. După ce mă săturam, mă urcam într-un camion ce mergea la Doman, de acolo plecam la Reşiţa pe jos. Ajungeam acasă frânt.

M-am cerut la investiţii. Nevastă-mea lucra la proiectare, a doua uşă, mă putea supraveghea. După două luni, ea a născut şi n-a mai fost atentă la mine. Eu, sătul de devize, am şters-o în combinatul siderurgic. Laminorist, cum fusese tata. Cei de la organizarea muncii îmi spuneau: "aşteaptă băiete, o să prinzi post!" L-am prins pe maistru în toane, m-a pus să spăl canalele de la WC. Nu i-a mers, am plecat la birouri şi mi-am făcut lichidarea, după o lună de meserie.

Direcţia Baia Mare. Acolo, m-am angajat necalificat, într-o brigadă ce simula reparaţii la uzina din Ferneziu. Ce era să fac!... Tot ce mai ţin minte din acea perioadă e că a vrut să mă bată unul, care săpa şanţuri mai repede ca mine. I se părea că mă uit după concubina lui.

Am fost la o nuntă şi am cunoscut pe un unchi de-al soţiei. Era director la UNIO Satu Mare. A dat telefoane la cunoştinţele lui din combinatul băimărean, aşa că am trecut pe post la "bioxid de mangan". Acolo m-a prins şi Crăciunul din '89. După un an s-a închis secţia şi m-am mutat ca maistru la cuptor, la Romplumb. Uzina aceea care poluează, ştiţi, au dat-o şi la televizor.

Pe Maria au restructurat-o, aşa am rămas singurul salariu. După ce am plecat din casa soacră-mii, m-am privatizat în timpul liber. Fotografii la nunţi şi botezuri. Laboratorul îl aveam în debara, cu un bec alb şi unul verde. Câştigasem ceva bănuţi, mi-am cumpărat un jaf de calculator şi un aparat de fotografiat. Cei de la RENEL au venit să-mi ceară bani. Tot ce consumam în casă trebuia plătit la un preţ enorm. Adică televizorul, frigiderul, fierul de călcat, erau mijloace productive. M-am enervat, mă comparau cu fabrica de locomotive. A doua zi am predat autorizaţia, să se spele pe cap cu ea şi să ceară de la alţii impozite.

De la Baia Mare am plecat din pricina plumbului, doar lucram la topirea lui. S-ar putea să mă fi şi îmbolnăvit, chiar şi acum mi-e frică să-mi fac analizele. Ştiu că era înghesuială în autobuze, de obicei prindeam loc doar lângă uşi. Acestea se deschideau, cădeam ca o balegă peste cei care urcau. Nu-mi dădeam seama când leşinam. Odată nu m-a ţinut nimeni şi m-am lovit de bordură. Am ajuns la spital şi mi-au pus copci la frunte.

M-am întors la Reşiţa, am făcut de toate, barman, bişniţă, embargou la Naidăş. Apoi, m-am angajat şofer la un prieten care vindea legume. Câştigam bine. Dar, mi-era de băiatul meu, când va merge la şcoală. Să spună "şi tata are studii, numai că vinde ceapă şi lubeniţă?" Am mers la ziarul Timpul, poate le trebuia un fotograf. Mi-au dat filme şi m-au pus să trag nişte clişee. Trebuind să dau explicaţii la poze, am mâzgălit o foaie de hârtie. În numărul următor, era publicat primul meu fotoreportaj. Aşa, am ajuns să lucrez la ziar.

Îmi place, nu zic nu. Dar, mai bine ar fi să pot întoarce anii. Măcar până în 31 ianuarie 1981. Nu m-aş mai duce la şcoală. Nu aş mai merge pe trotuarul acela, la şapte şi patruzeci voi sta în pat. Dacia roşie, care va ieşi din curbă, nu mă va lovi pe mine. O să rămân cu oasele întregi. Medicii militari or să mă primească la şcoala de piloţi. Voi zbura cu avionul, am să aduc medicamente pentru tata. Să nu mai moară aşa de tânăr.