Tractoarele ceapeului din Otelec, destule fiind pe acolo în anii copilăriei lui, au fost printre primele surse de materie primă. Mai exact stopurile lor, sparte şi căzute, sau făcute ţăndări cu tot dinadinsul. Bucăţi mici şi roşii, de plastic colţos, aveau să înlocuiască pietrele preţioase pe care micul Geza nu se putea gândi că le va atinge vreodată. Doar noaptea în somn putea pune mâna pe diamante şi aur, visul fiind pe gratis pentru un copil de la ţară, în anii sălbatici pe care i-am trăit cu toţii, nu cu mult timp în urmă. Apoi, a ajuns cu părinţii la Timişoara. Aşa cum au păţit mulţi dintre noi, Geza s-a pomenit, în mijlocul anilor 90, că n-are ce face cu meseria lui, pe care i-au băgat-o în cap cei de la şcoală. Mai groaznică era spaima că nu va face nimic nici în anii ce vor veni. Cine să aibă nevoie de un bobinator?

Până să vină vremea de bijuterit, Geza va trebui să redevină ţăran. Adică să lucreze pământul. Retrocedările de terenuri au fost, pentru el, mai degrabă o piedică, un hop în drumul spre ceea ce avea să devină. Pleca de la Timişoara înapoi la Otelec, să vadă de arături, recolte şi tot ce se face când ai pământ. O navetă îngrozitoare. Unde erau anii când se juca la marginea drumului cu pietrele ce le găsea prin şanţ? Le aduna şi le clasifica, după cât îi plăceau de mult. Iar cu bucăţile de stop de la tractoare a decorat primele ouă "faberge", aşa cum văzuse într-o revistă. Numai că acolo era vorba despre rubine, nicidecum de resturi de la Universal T650.

Destul cu aratul. Lui Geza Molnar începe să-i surâdă norocul, transformat în şansa pe care, doar unii oameni o au o dată în viaţă, aceea despre care se spune că e trenul ce trebuie prins şi care va schimba totul. Tatăl lui Geza l-a luat de mână şi l-a dus la Gigi bijutierul. "Uite, copilul meu face tot felul de prostii. Ia-l şi vezi dacă ai nevoie!" Gigi se uita la prostiile pe care le făcea copilul de ţăran de la Otelec. Ouă faberge, pietre zgâriate cu chipuri de om şi sticle cu vapoare înăuntrul lor. "Eiiii, dar tu ai răbdare!", a zis Gigi frecându-şi bărbia şi spunându-i când să vină la lucru. Geza îşi aminteşte: "Asta era prin noiembrie 97. Prima dată m-a pus să lucrez în alamă. Vreo două zile numai asta am făcut, adică dreptunghiuri şi pătrate. Vezi tu, trebuiau să fie perfecte! Apoi am făcut cruciuliţe, tot aşa, le decupam din alamă, când le puneai pe toate una peste alta trebuia să se vadă o singură cruce. Nu una aşa şi alta altfel, una singură trebuia să vadă ochiul. Desigur că era un test, voia să vadă ce-mi poate mâna. Abia mai după aceea mi-a dat să mă joc cu argintul, apoi, mai târziu, cu aurul... Ca să ai baza meşteşugului îţi trebuie cam un an şi jumătate. Că meseria adevărată nu poţi spune că o ştii niciodată. Nici după zece ani şi nici după cincizeci, tot timpul mai ai de învăţat!"

Geza, asemeni unei pietre ornamentale, începea să se şlefuiască. A obţinut calificarea de bijutier. Apoi, a făcut cursul de sculptură de la Şcoala Populară de Artă, aceeaşi pe care o frecventase şi cu ani în urmă când a studiat fotografia. Sculptura a urmat-o nu pentru a face opere de dimensiuni impresionante şi "la care nu ştii cum să te uiţi ca să înţelegi ceva din ele, nu asta doream eu să aplic în ceea ce lucram la atelier. Mă pasiona sculptura de dimensiuni mici, microsculptura dacă se poate spune aşa..."

Se spune că fiecare om are o păsărică în capul lui. Eu cred că unii au o mulţime, dar să revenim la Geza care, după câte am văzut eu, îi arde să se ia în piept cu somităţile geologice din România. "Vezi tu, nici cei de la Babeş-Bolyai şi nici geologii de la institutul din Bucureşti nu au habar de lemnul pietrificat! Dar, fii atent, Griselini spune despre acesta şi îl localizează prin Valea Almăjului." Plecările lui prin zona Bozoviciului, însoţit de un prieten geolog, se lasă mai întotdeauna cu bucăţi imense de lemn pietrificat. "Ţăranii obişnuiesc să le pună prin faţa casei, au rol decorativ, dar n-am găsit încă pe cineva să-mi spună locul lor de provenienţă. Nimeni nu ştie de unde provin, oamenii nici nu ştiu ce sunt astea, le plac şi atât. Uite, asta am adus-o duminică, am luat-o chiar din curtea ocolului silvic..." Dealtfel mare parte din covorul din camera mare a lui Geza e ocupat cu asemenea exemplare de lemn devenit piatră. De fapt, nu se poate spune că există, în tot Banatul ăsta, vreun loc unde să nu fi călcat Geza. Evident, un loc unde să fie pietre.

Butucii pietrificaţi sunt tăiaţi şi şlefuiţi. Astfel primesc o înfăţişare dumnezeiască şi devin bijuterii. Femeile poartă podoabele şi habar n-au că la gâtul lor sunt de fapt brazi sau paltini, sau ce specii or mai fi fost acum câteva milioane de ani. Şi au devenit medalioane sau cercei, tăiate cu o maşină, la fel cum tai salamul la alimentară. Iar cel ce le-a adus minunea este, de fapt, un tânăr de 34 de ani din Otelec, stabilit în Timişoara, care a lucrat toată viaţa pentru femei şi totuşi niciuna nu stă cu el.

Deşi frământă aproape toată ziua în aur, prin natura locului său de muncă la un maistru bijutier, Geza Molnar are drept hobby lucrurile minuscule, sculptura de mici dimensiuni, în pietre preţioase sau semipreţioase, oase sau coji de ouă. Unele din capodoperele lui încap într-un pumn, altele sunt cât unghia. "Am făcut portretul lui Bela Bartok din ochi de şoim, pe pian de hematită şi suport felie de agat, portretul lui Francesco Griselini din lapis lazuli. Apoi, cel al lui Franz Iosif, tot din ochi de şoim, al lui Burebista din hematită şi cel al domnitorului Vlad Ţepeş din lapis lazuli. Acum o să realizez portretul lui Martin Luther, el este următoarea piesă importantă. Am făcut chipul poetului Goethe din quartz, pe cel al lui Negruzzi. În general, lucrez în calcedonie, agat, hematită, jasp, obsidian, ametist, onix, cristal de quarţ, granat, coaja de ou de struţ, os de vită... Apropo, ştii, dacă prelucrezi bine şi şlefuieşti impecabil, osul de vită se poate confunda foarte uşor cu fildeşul! Intreresant, nu?"

Gingăşiile făcute de Geza Molnar nu par a-i umple viaţa. "Mă gândesc să mă însor, dar nu la însurătoare în sine îmi stă capul. Să te însori doar aşa este lucru foarte uşor. E vorba să găseşti ceva ce te poate mulţumi, adică una cu care să vrei să stai tot restul vieţii, o femeie care să simţi că face parte din tine. Asta caut! Din păcate, încă nu am găsit..."

Ultima lui relaţie importantă, de fapt cea pe care o credea aleasa şi pentru care a lăsat şi lucrul şi tot, aşa cum spuneam, s-a consumat acum câţiva ani. Nu vrea să vorbească despre asta. E un episod negru în viaţa lui. "I-am făcut bijuterii din aur. Am pus pe ea tot ce puteam eu să fac mai frumos. Dar, a plecat în Italia şi nici măcar nu m-a mai sunat. Pe atunci erau la modă mărcile, nici nu vreau să-mi amintesc câte am cheltuit cu ea..."

martie 2008