Hai să ardem şcoala!
Editura Marineasa, Timişoara, 2006

Volumul său de reportaje ar fi convins pe vechiul meu coleg Sin să-l publice în Vatra, revista care işi propusese programatic să încurajeze reportajul autentic, cel care devenise o raritate în presa cotidiană şi culturală din anii 80. M-aş bucura să vă placă, aşa cum mi-au plăcut mie, să le citiţi măcar in versiunea electronică a cărţii, şi să inţelegeţi că în fostul bişniţar nu se ascunde un observator lucid al lumii noastre : cleptocratică şi totalitară. Dintre fotografii, mi-au plăcut, m-au convins, mai ales portretele. Aici se află probabil forţa ochiului acestui ziarist şi prozator nerăbdător cu sine, răbdător cu lumea pe care o priveşte tandru şi rece.

Nu-l cunosc pe Matei Bîtea. Nu ştiu dacă are sau nu experienţă gazetărească, însă fotoreportajul pe care mi l-a trimis prin poştă mi s-a părut bine făcut. Textul este scurt şi percutant (şi are şi valoare literară, sugerând forţa de uragan a istoriei, care a ridicat în joacă un sat pe culmile prosperităţii, ceea ce înseamnă că la fel de uşor şi de capricios l-ar putea şi distruge). Iar fotografiile, la rândul lor, sunt elocvente, cea cu bobocii de raţă, cărămizile şi butoaiele de motorină având şi umor... În concluzie, stimaţi redactori-şefi, care vreţi să măriţi tirajele publicaţiilor dvs., aflaţi că există încă un ziarist pe care puteţi conta. Se numeşte Matei Bîtea şi locuieşte în Reşiţa...

Nu este un stilist, Matei Bîtea scrie reportaje care atrag imediat atenţia, prin dramatismul lor. El înţelege rapid ce este esenţial într-o anumită situaţie, iar esenţialul îl reprezintă întotdeauna, din punctul lui de vedere, nefericirea semenilor. Ca şi Panait Istrati, Matei Bîtea are o sensibilitate acută la suferinţă, fără să fie un plângăreţ. S-ar putea vorbi mai curând de o solidaritate cu victimele acestei lumi. Aşa stând lucrurile, până şi stângăcia cu care foloseşte cuvintele are un anumit farmec, făcându-ne să ne gândim la neîndemânarea înduioşătoare cu care mângâie un bărbat fruntea unui copil bolnav. În afara de fotoreportajul "Hai să ardem şcoala!", reproduc în acest număr şi o autobiografie a lui Matei Bîtea, autobiografie care este de fapt un reportaj despre propria sa viaţă. Textul are un happy-end imaginar, care îl poate emoţiona - sunt sigur - chiar şi pe cel mai indiferent cititor.

Matei Bîtea, fără nici un dubiu, este un artist cu un instinct special. Scrie fotografii şi fotografiază scriind. Cu verb iute şi scăpărător. Spirit frust de observaţie, neîndurator cu el şi cu cei din jur. Sintagmă cinică, adesea maliţioasă, maestru al detaliului cu semnificaţie. Reportajele lui sunt atât de adevărate că aproape te doare capul. Caleidoscop cinematografic. Nu inventează. Extrage esenţe. De un realism insuportabil. Matei Bîtea, când pune mâna pe condei sau pe aparatul de fotografiat, are doar o singură obsesie. Să scoată la iveală realitatea lumilor în care el se află mereu în mişcare şi să ne-o servească fără menajament. Mă bucur că l-am cunoscut. Îi doresc noroc.

Recunoaşte că Mircea Cavadia i-a fost un fel de naş într-ale scrisului. Acesta i-a creat, la ziarul Timpul din Reşiţa, rubrica de fotoreportaj "Ochiul şi timpanul". Cică, înainte de asta, şi-ar fi azvârlit vreo patru cărţi la tomberon. Dar mai tare a dat de pământ cu o maşină de scris împrumutată nevastă-sa, scoasă din sărite că soţul său nu are preocupări serioase. Până să se facă ziarist, a adunat date pentru o biografie de romancier american. Sau de prozator siberian.

"La tine scrisul e din instinct", îi bagă în cap Cavadia, dar îi fircăleşte mereu pe spalturi. Rebelului îi convine postura: "Le dau dracului de reguli!" Atunci când la conducerea gazetei se instalează un tandem care mizează pe rigurozitate şi pe organizare, Matei Bîtea intră în dizgraţie. Rubrica aproape că-i dispare. E vremea embargoului impus sârbilor. Revoltat şi neînţeles, într-o bombă nenorocită din Moldova Nouă, alături de bidonari şi beţivi, scrie primul său reportaj adevărat. Îl trimite lui Alex Ştefănescu la revista "Flacăra", prilej pentru acesta să-l descopere, după Cavadia, a doua oară şi să puncteze despre autor că nu este un stilist.