Mai devreme sau mai târziu ajungem cu toţii să ne rugăm, chiar dacă doar în suflet, chiar dacă în tăcerea cea mai mare. Trebuie să fiţi sinceri cu voi înşivă, să recunoaşteţi că aşa e. Şi dacă tot aţi ajuns la pasul acesta, de dovedire a căinţei şi neputinţei voastre, prezente sau viitoare, lăsaţi ipocrizia deoparte şi mergeţi să daţi o mână de ajutor celor care slujesc în biserica din Mehala. Vă trimit acolo ca să vă demonstraţi vouă că sunteţi în stare să faceţi bine. Dacă faceţi bine, bine veţi primi. Nu e cazul să becalizaţi totul, am făcut asta, voi face asta. Mergeţi doar şi veţi găsi singuri ce e de făcut. Începeţi să schimbaţi fiinţele din voi! Sau, aşa cum spunea cineva în urmă cu câteva zile: "Şi noi ca români avem nevoie de reformă, în primul rând la suflet."

***

Biserica din Mehala a apărut ca o necesitate. După 1860 românii simţeau o imensă dorinţă de a avea biserica lor, să evite discuţiile cu credincioşii sârbi, în al căror sfânt lăcaş se ţineau slujbele. Actuala biserică a fost construită între 1925 şi 1937. Dimensiunile impresionante ale construcţiei de azi au fost posibile datorită bunăstării oamenilor de la începutul secolului XX. Evident, un factor important a fost şi trecerea vechii comune Mehala în administrarea oraşului Timişoara. Apoi, bătrânii de aici îşi amintesc şi de sprijinul primăriei Timişoarei, care a avut la un moment dat în fruntea ei pe Ioan Doboşan, fiu al cartierului. După cum reiese din sciptele vremii, municipalitatea a băgat mulţi bani în biserica de la Mehala. Acum, ar fi un păcat să se risipească tot ceea ce este.

De la ridicarea ei şi până în anii din urmă aici nu s-a făcut nicio reparaţie serioasă. Începută în urmă cu aproximativ şapte ani, renovarea bisericii a ajuns acum într-un impas cauzat de lipsa fondurilor. Mai sunt multe lucrări de făcut, iar acoperişul, drenarea şi pictura par a fi doar cele mai mari.

***

De foarte multe ori mi s-a părut că "Biserica strânge neamul laolaltă" sunt doar nişte vorbe. Asta până zilele trecute, când paşii mi-au fost purtaţi în cartierul Mehala. Acolo unde a fost pe vremuri cinematograful Steaua Roşie. La cantina socială ţinută de biserică am întâlnit un cuplu venit din Transnistria, aflat în ţară de câţiva ani. Eugenia şi Nicolae Pânzari au de fapt casa la Tighina, iar aici, la Timişoara, stau în gazdă. Desigur, vă veţi întreba: ce au special aceşti moldoveni? Poate că nimic, dar, prin ei, a venit o expresie care m-a lăsat cu gura căscată. Acolo, la Tighina, în Transnistria şi probabil în mare parte din Moldova de peste Prut, românii sunt oameni de sortul doi. Adică un fel de ce rămâne. Închipuiţi-vă că Dumnezeu ar fi ridicat o cetate. A dat drumul oamenilor să intre să-şi ocupe locurile întrânsa. Ceea ce au şi făcut, găsindu-şi fiecare plaţul său. Şi văzând El că încă a mai rămas loc, pentru a umple cu totul cetatea, a mai dat să intre şi alţi muritori. Da, dar aceştia au luat locurile care au rămas, cele bune fiind date deja. Tura asta a doua ar fi fost românii, oamenii de sortul doi...

Desigur că Dumnezeu nu a făcut niciodată aşa ceva şi nici nu are de gând. Cu atât mai mult la Tighina, acolo unde Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, iar mai apoi Cantemir, au vegheat asupra uneia dintre cele mai iubite cetăţi ale Moldovei. Aşa se laudă la timişoreni şi Colea Pânzari, povestind cui vrea să audă despre cetatea sfântă a lui Ştefan. Acolo de unde el şi neamul lui au plecat lăsând în urmă un apartament. Iar când se întoarce la Tighina le spune celor pe care îi găseşte acolo: "Băi, eu la România sunt liber ca pasărea cerului! Acolo mă simt acasă, nu ca voi când mergeţi la Moscova şi vă ascundeţi ca nişte câini să nu vă ieie Miliţia! Acolo, la România, eu nu sunt om de sortul doi, aşa să ştiţi!" Şi ei ce răspund? "Ce să zică, nimic! Tac din gură, n-au ce zice..."

Timpul de când Colea şi Eugenia au venit aici nu a fost trecut în zadar. Au dobândit cetăţenia iar copiii lor sunt aproape oameni. Băiatul este pe terminate la facultatea de artă, unde învaţă o prostie de meserie, aşa cum spun oamenii simpli despre artişti. Iar fata este abia la început, pe la ştiinţe economice. Alungaţi de războiul care a început chiar pe strada lor din Tighina, familia Pânzari are o viaţă nouă "la România". O viaţă de care ei sunt mândri şi mulţumiţi. "Păi, noi n-am venit pentru noi, ci pentru copii. Dacă le trebuie casă să-şi facă. Fiecare cât şi cum îi trebuie." Desigur că bărbatul exagerează, e limpede că nu-şi va lăsa niciodată odraslele să rătăcească. Probabil că vrea să-şi arate doar marginea puterilor lui, de om care lucrează îngrijitor la o pensiune, iar femeia lui e bucătăreasă cu jumătate de normă la cantina socială. Cât despre locuinţa lor transnistreană, nu e cazul să se gândească la vânzarea ei. Chiar dacă ar vrea, mai mult de câteva mii de euro n-ar lua pe cele două camere ale lor, într-un oraş pe jumătate părăsit şi-n care s-au ascuns bandiţi veniţi din stepele ruseşti.

Merită spuse câteva cuvinte şi despre Eugenia, femeie blândă şi care, pe lângă jumătatea de salariu ce-l ia de la biserică, îşi mai strică ochii cu croitul. Vorbele ei ţi se par că sunt ieşite din izvor iar faţa e a unui om care şi-a găsit liniştea. Dar, din când în când, rememorează oamenii tăiaţi în două şi lăsaţi în drum, de slugile celor care sunt de primul sort.

***

Din câte am văzut, din câte am ascultat, pentru părintele Stelian Borza puţine lucruri pot fi mai importante decât cantina. Motivul este simplu, cantina socială fiind simbolul milosteniei ce ar trebui să cuprindă pe toată lumea şi, cu atât mai mult, pe slujitorii Bisericii. "Bineînţeles, spune părintele, nici nu s-a dat drumul la cantină şi au existat voci care se împotriveau ideii, că o să luăm din banii pentru picturile din biserică. Da' de unde! Păi ce, era cantina mea sau a altor popi? Nu, iar opoziţia şi cerbicia celor îndărătnici din Consiliul Parohial ştii cum le-am frânt? M-am dus la mitropolit şi i-am spus. Înalt Prea Sfinţitul a zis: Adă-i aici la mine pe cei ce nu vor! Iar ei, când le-am spus hai că vă cheamă, n-a mai zis unu nimic. Şi uite aşa, din 2000, aici avem grijă de necăjiţi."

Faptul că popa Borza a umblat cu pâra la mitropolit, încercând să calce măcar cu închipuirea pe urmele Sfântului Vasile cel Mare, întemeietorul primei ospătării pentru sărmani, a făcut, se pare, tare mult bine nevoiaşilor din Timişoara. După calculele dumnealui, de când s-a dat drumul la cantină şi până acum aşezământul a servit masa pentru o populaţie mai mare decât a Reşiţei, de exemplu, adică echivalentul a 107.500 de porţii. Regula de distribuire a hranei a fost şi este simplă: marţi, miercuri şi joi câte două feluri la persoanele considerate îndreptăţite. Chiar dacă au fost unele perioade când cele două bucătărese hrăneau peste suta de nevoiaşi, în urma anchetelor sociale efectuate numărul celor care primeau ajutor din Mehala s-a stabilit undeva pe la 80 de persoane în fiecare zi. Lor li se mai adaugă şi aceia care au trecut prin zonăcu burta goală. Dacă mai era în oale de mâncare.

"Îmi aduc foarte bine aminte că primul om cu suflet mare, care a adus de ale gurii aici, a fost Vasile Busuioc, primarul de la Comloşu Mare. El ne-a dat o tonă de grâu. Acesta a fost primul îndemn către milostenie, pentru cantina noastră, venit din afara bisericii," a mai spus părintele Borza. Să-l lăsăm, acum, în pace, în mâinile Eugeniei care îi va tunde claia de păr.

***

Lui Mircea Munteanu, preotul paroh de la Mehala, frâiele bisericii i-au ajuns în mâini acum un an. Timpul acesta e o veşnicie pentru fiinţa tânără şi durează cât clipa pentru cei bătrâni. Pentru el însă e greu de spus cum a trecut anul, a găsit schele în Casa Domnului şi acuma tot acolo sunt. Probabil că în minutele lui de reflecţie, preotul de 35 de ani stă şi se gândeşte: "Oare, cei de dinaintea mea, nu cumva au pus carul înaintea boilor, că prea nu se mai sfârşeşte refacerea de biserică?" Răspunsul i-l dau cei doi epitropi, Ioan Balog şi Gheorghe Zbegan, de 67 şi 57 de ani, care parcă s-au înţeles, au aceleaşi vorbe în gură: "Ştiţi cum e? Te apuci de una şi abia atunci vezi că mai trebuie şi alta..."

Râvna lor pare eternă, cu toţi slujbaşii bisericii de aici având acelaşi gând, strângerea de bani pentru reparaţii. O trudă care pare a nu se mai sfârşi. Unul dintre cei doi epitropi, nu mai ştiu acum care din ei, sau o fi fost chiar părintele Mircea, a spus o vorbă la care trebuie să ne gândim cu toţii: "Biserica nu este asta, ce se vede aici. Biserica suntem noi, toţi oamenii, dacă n-am fi noi n-ar fi nici biserica! Păi, fără credincioşi, e clar că nu-i nici biserică... Oamenii sunt biserica. Dacă n-ar veni nimeni aici, la ce bun zidurile astea!?..."

ianuarie 2008