Fără îndoială că ultimele două întâlniri ale Consiliului Local Ocna de Fier nu sunt decât accidente, consilierii realizând că, de fapt, alta este menirea lor şi nu propagarea bârfelor. Chiar dacă după următoarele alegeri locale consiliul nu va mai avea aceeaşi componenţă, trebuie să ne închipuim că binele localităţii va sta mereu deasupra oricăror interese. Pentru că, altfel, comuna riscă să piardă unul dintre ultimele trenuri ale dezvoltării.

Găsită în izvoarele istorice încă din anul 1351 sub numele de Bănia, istoria modernă a localităţii începe însă în 1760, când se înfinţează colonia minieră Ocna de Fier. Foarte puţini ştiu, însă, că aici era renumita exploatare romană "Centum Putea", adică cele 100 de puţuri. Arheologia modernă a reuşit să corecteze o eroare a istoricului Grisellini, care a vizitat Banatul în ultima parte a secolului 18 şi care afirma că "100 de puţuri" erau la Moldova Nouă. Aţi dedus, desigur, că ocupaţia celor de la Ocna de Fier a fost din vremurile cele mai străvechi mineritul. Aici se extrăgea minereul de fier, cupru şi chiar aurul. Dacă luăm în considerare şi cercetările lui Constantin Gruescu, autodidactul colecţionar şi posesor al unui muzeu particular, Ocna de Fier este unul din punctele esenţiale ale Europei unde s-a dezvoltat şi perfecţionat metalurgia fierului.

Închiderea minelor, prin renumitele ordonanţe din guvernarea 1996-2000, a făcut ravagii şi aici. Fără a fi pregătită într-un fel, disponibilizarea minerilor de la Ocna de Fier a condus la depopularea aşezării. Programele de reconversie socială s-au aplicat târziu, firav şi la o intensitate total nesatisfăcătoare. Aşa se face că Ocna de Fier a fost o victimă, locurilor de muncă din subteran nepunându-li-se nimic în schimb. Acum localitatea este îmbătrânită, bărbaţii în putere plecând spre Vest sau în regiunile româneşti de origine. Avantajele fiscale ale statului de Zonă defavorizată, denumire cinică dar pe deplin meritată, n-au adus aici niciun investitor. Locurile de muncă pot fi numărate pe degete.

Fierarii se mândresc cu cele două lacuri din apropiere, la care, din cauza drumului prost, nu se duc decât pescarii braconieri. Se mândresc cu frumuseţile pădurii şi ale stâncilor. Este o iluzie, exploatările forestiere vor distruge, în curând, totul. Recent înfiinţata exploatare de marmură de pe Culmea Dănilei va da uitării un splendid loc de belvedere şi o poiană cu care, până ieri, încă se mai puteau lăuda. Şi, nici măcar, locuri de muncă nu vor fi create prea multe, maşinile moderne vor face totu! La Ocna de Fier mai este muzeul lui Nea Costică Gruescu, din care comunitatea nu se alege cu nimic. Nici măcar cu o taxă de parcare pentru autocarele care opresc în faţa muzeului!

Date fiind condiţiile descrise mai sus, este regretabil că nimeni n-a sesizat destinul turistic al aşezării. Sau, dacă l-a ghicit, nu a făcut nimic pentru întruparea lui. A fost nevoie să vină timişorenii, să se adune şi să facă ei curăţenie în albia pâraielor ce trec prin sat. A fost nevoie ca ei să "forţeze" emiterea unei hotărâri prin care se promit amenzi celor care mai fac mizerii. Însă, în locurile curăţate de timişoreni, acum sunt alte gunoaie. Şi niciun amendat! Aşadar, devine ciudată senzaţia de năpastă care a căzut pe sat, aceea că, din cauza unui "venetic", la Ocna e musai să fie canalizare! Şi altele...

Ion Ursan a venit aici la începutul anilor '60, tocmai din Bucovina: "Era multă lume atunci. Atât de mulţi eram că fierarii dădeau cu chirie fiecare cămăruţă, orice loc unde se putea culca un om era dat. Erau camere unde stăteau şi câte patru. Toţi lucram la mină. Mai târziu, am reuşit să-mi cumpăr şi eu o căsuţă. M-am stabilit aici, cum mă vezi..." Nea Ion, care este expertul experţilor în materie de ciuperci, cu coada ochiului deosebindu-le pe cele rele de cele bune, îşi mai aminteşte: "Erau 11 autobuze mari care aduceau oamenii la lucru, ahă, veneau de prin toate satele astea de pe aici... ce viaţă mai era atunci! Dacă stau bine şi mă gândesc, când veneam de la arenă, de la fotbal, trebuia să mă grăbesc tare, dacă doream să mai prind vreo halbă liberă. Îţi dai seama ce puhoi era?" Acum, expertul e pensionat demult, încă de după revoluţie, când s-a dat drumul la mineri să stea acasă. De o viaţă de om se află la pensie! Culege ciuperci, stă la poveşti, are grijă de nepot şi mai dă câte o tură pe la birt.

Nea Ion este primul fierar care şi-a făcut abonament la ţuică. Nu este o glumă, i-am propus aceasta pentru a ne face serile mai frumoase. Dacă tot stăm în faţa licorii de prună, măcar să ne fie mai cu folos: el spune o poveste, eu o notez ca s-o rescriu mai târziu. Plata vobelor lui e ţuica mea. Bătrânul meu prieten a acceptat, închipuindu-şi probabil că din cartea ce se va naşte mai târziu, din vânzările ei, vom trăi amândoi boiereşte. Vom bate dealurile, vom scormoni copacii căutând mănătărci, şapte-fraţi şi alte bunătăţi. Iar, la întoarcere, baba lui ne va găti. Iar femeia mea, care e tânără-frumoasă, mă va măscări că iar m-am cherchelit. Ce viaţă de huzur vom duce noi din vânzarea de poveşti!

Viaţa la Ocna de Fier este domoală. Să stai aici şi să-ţi vină banii din altă parte e un vis. Să stai aici şi să n-ai de unde să-ţi vină banii e coşmar.

Un om este bolnav, la pat, trage să moară. Un nepot îi va moşteni motoreta. Acel nepot, băiat frumos şi sărac, are în minte multe gânduri şi nu ştie cum să le împartă: către bărbat sau către motor?

Unei femei îi place să bea. O dată a căzut în ogaşul care se află lângă drum. Au cărat-o acasă copiii. Au pus-o în căruciorul de dus butelia de aragaz, cu picioarele atârnând, închipuiţi-vă cam cum era. Ea a fost frumoasă, aşa spune toată lumea. Şi acum ar fi... E încă tânără.

În ogaşul unde a căzut tânăra femeie au mai căzut şi alţii. I-am văzut şi eu. Autorităţile nu fac nimic pentru a muta ogaşul.

Un om munceşte pe la alţii. Plachează cu piatră. Îi place să vorbească, tocmai de aceea lucrările lui durează cât construirea unei catedrale. Un pierde-vară l-a întrebat dacă are autorizaţie. Are, i-a răspuns. Apoi, ca să-l pârască, o femeie i-a făcut poză. Omului îi pare rău că n-a fost pe fază, ca să-şi arate fundul!

Un om a căzut de pe motor. S-a ciocnit cu un camion. Am auzit că pe nu ştiu câte maşini a vrut să le împingă în şanţ. Unii spun că ar fi fost beat. Acum e bine, îi caut de lucru în străinătate, vreau să-l ajut, şi acolo umblă camioane...

Poetul satului mi-a spus despre un gardian, nu mai ştiu care. Acela, noaptea, umbla cu lanterna să vadă ce e prin tufişuri. Nişte şmecheri i-au pregătit o fază: când gardianul a luminat cu lanterna, ei i-au arătat bucile dosului. Gardianul s-a speriat şi a fugit.

Alt om lucrează pe la alţii. La un timişorean i-a făcut gardul din piatră şi un stâlp a ieşit strâmb. Stătea şi se uita la el. "Nu-i nimic, îl scot din zidărie", se autoliniştea el. Acest om are o voinţă straşnică, din beţivul satului s-a făcut cuminte. Dar, de la munca brută, trecând cu mult noroc la lucrări de meşter, a devenit ca maistorii: minţea! Omul spunea: "Ce să-i faci, de când mi-s câta meşter, am început să mint şi eu!" Însă, timişoreanul l-a dat afară, el vroia un stâlp drept...

Un altul şi-a luat câine şi s-a dus la oraş, lăsând patrupedul acasă. Animalul, încă mic şi neştiind el de regulile stăpânului, a plecat hai-hui. A fost găsit la biserică, în timpul slujbei, umbla printre picioarele fierarilor. E primul câine creştin.

Un pisoi are reputaţia de spărgător de frigidere. Cineva l-a dus la Bocşa. Motanul s-a întors de acolo mai repede decât omul cu inimă de tablă, care adormise într-un birt. Apoi, l-a dus la Reşiţa. A venit şi de acolo, după opt luni. În cinstea aventurii pisiceşti, cineva l-a pus pe internet. E primul motan din Ocna de Fier cu profil electronic.

A fost o dată un cocoş pe care îl chema Stalin. Cânta toată ziua. Enerva vecinii. Unul dintre ei i-a pus gând rău şi a spus stăpânei că vrea să cumpere cocoşul. În ziua vânzării, pasărea n-a scos un sunet. Dar, tot în ciorbă a ajuns. Omul acela, care l-a mâncat pe Stalin, are acum altă problemă: pisicile din Ocna vin şi-şi fac nevoile în ghivecele lui cu flori. Mâţele nu-s bune de ciorbă.

O femeie singură nu se înţelegea cu vecina ei. Îi striga tot timpul că-i fură ouă, lemne şi alte chestii. Apoi, din întâmplare, din prostie, făcând curăţenie în coteţul găinilor s-a închis înăuntru singură. Zăvorul se blocase. A strigat vreo două ore să vină cineva să-i deschidă uşa. În cele din urmă a venit vecina bănuită. Dumnezeu nu bate cu băţul!

Unei alte femei îi plăcea să bea. Ca să obţină bani de votcă lua ouă din cuibare şi le ducea la timişoreni. Însă, s-a încurcat şi a luat dintr-un frigider. Cumpărătorul a văzut ştampila pe ou şi a renunţat. De atunci nu mai merg afacerile cu ouă.

Un om a avuit mai multe muieri. Pe toate le-a lăsat, toate l-au lăsat. Acum vrea una din Moldova, numai să-i treacă boala la picior. Are pensie bună, zice, de ce să nu stea cu el? Până-i trece piciorul, moşul îşi pierde vremea la birt. Mai la vară va începe să caute. Tot cu piciorul. Bruno s-a bătut cu câinii vagabonzi. În urma unei răni i s-a amputat un picior. Bruno este de rasă, un boxer. Cel mai iubit câine din Ocna de Fier.

Firma care "dă cablu" la Ocna este din Bocşa. Până nu demult, după 12 noaptea erau şi programe cu femei dezbrăcate. Cineva n-a avut de lucru şi a umblat cu pâra, iar firma a fost amedată şi a trebuit să scoată "sexyurile". A ieşit cu scandal, bărbaţii de la Ocna s-au revoltat rău de tot. Au umblat cu petiţii la ziare, au vrut să meargă şi la judeţ. Degeaba, nu mai pupă ei filme cu ţâţe goale... Dar, dacă l-ar şti pe pârâcios, aceluia nu i-ar fi bine...

Oamenii se culcă atunci când vine noaptea. Mâine începe cu dimineaţa. La beţivi nu se aplică.