înapoi la pagina anterioară

Alertă de grad zero
în proza scurtă românească

Volumul a fost lansat în 16 octombrie 2011 la Librăria Cartea de nisip, în Timişoara, şi este o antologie realizată de Igor Ursenco. Publicată de Editura Herg Benet, cartea conţine 55 de scriitori români contemporani de proză scurtă şi este o reuniune de autori trans-generaţionişti şi trans-etnici, aparţinând unei geografii literare românofone suficient de extinsă pentru a include România, Basarabia şi o parte din zona Diasporei...



Alerta de gradul zero in proza romaneasca actuala

Recenzie - "România literară"   citeşte

imagine de la lansarea cartii
La librăria "Cartea de nisip" din Timişoara, de la stânga la dreapta: Adrian Ioniţă, Viorel Marineasa, Matei Bîtea, Robert Şerban şi Cristina Nemerovschi...

ÎNTOARCEREA ACASĂ

Tânărul cu rucsac roşu are două pachete mari în mâini şi nu poate urca în tren. Scările vagoanelor au fost ocupate. Toată mulţimea de mame, taţi, bunici, fraţi, surori şi prieteni se îmbrânceşte să plece. Mâine se va depune jurământul militar, o nouă generaţie va deveni apărătoare de nădejde.

Cu mare greutate, lovindu-şi raniţa de unul şi de altul, ajunge la locomotivă. Mecanicul, cu capul scos pe geam, se bucură de spectacolul peronului. Tânărul încearcă să-l mituiască, poate se face un loc în cabină. Pe ceferist îl apucă râsul. Purtătorul de rucsac trece liniile, se duce spre ultimele vagoane. Se răzgândeşte intuind inutilitatea efortului, merge către sala de aşteptare. Cu capul aplecat de efort, se uită doar înaintea picioarelor.

O mână i se prinde de braţ şi-l scutură cu putere, aude şi o voce puternică, îi strigă la urechi: "Stai! Ce duci, ce-ai furat?" Tânărul vede fermoarul de la scurta de blugi cum dă să plesnească. Ţipă şi el: "Ce faci dom'le, îmi rupi hainele?" Apoi, ridică privirea. În faţa lui un miliţian gras. Doi paşi mai încolo, un soldat cu arma la umăr. Plutonierul îşi apropie faţa cu miros de Carpaţi. "Să vii cu mine banditule!" Banditul nu pricepe nimic, vede trenul cum se pune în mişcare, duce cu el toată zarva. "Hai!" Se vede că tânărul e zăpăcit, îl face să înţeleagă altceva, un pat de pistol mitralieră. Primit în spate, între coaste. Abia atunci, cu durerea-n el, îşi mişcă picioarele şi bagajele, vede pe cei de pe peron cum îl privesc. Au ochii miraţi şi batjocoritori.

În biroul impiegatului de mişcare intră numai el şi grasul, soldatul rămânând la uşă. În încăpere nu e rece, căldura iese din teracota de lângă biroul ceferistului. Acesta vorbeşte la telefon, i se face un semn, scurtează convorbirea şi iese afară. Plutonierul are obrajii roşii, se vede că s-a încălzit. Pune cascheta în cuier, se aşează pe scaun.

"Despachetează! Tot!" "Bine, dar de ce? Ce-am făcut!?" Miliţianul se ridică şi cu o viteză pe care nu i-ai fi bănuit-o, se apropie şi trage o palmă tânărului. "Comentezi?" Lovitura mâinii lasă urme de transpiraţie. Banditul îşi pierde curajul, plutonierul se răzgândeşte şi acum cere actele. "Numele!" Strigă, deşi are buletinul deschis în faţa lui. I se răspunde: "Gheorghe Dincoteţ." "Care-i nume şi care-i prenume?" Tânărul zâmbeşte: "Acolo cum scrie?" Grasul se simte luat peste picior. Mai vine o dată cu o palmă, victima se apleacă, lovitura trece prin aer. Gheorghe râde, pentru scurt timp, cealaltă mână îl loveşte, coperta buletinului îi zgârie obrazul. Miliţianul râde şi el: "Eşti şmecher, ai?" "Cu ce drept daţi în mine?" "Uite cu ăsta!" Încă o palmă.

"Desfă tot ce ai! Aici, pe jos." Tânărul se execută, trenul s-a dus, mai e destul până la următorul. Despachetează încet, cu grija de a nu-şi murdări hainele şi ce mai are. Din când în când trebuie să răspundă întrebărilor: "Asta ce-i? Ai acte pentru ea?" Nu n-are, n-o să ţină bonuri de cumpărare pentru pantaloni, maieuri şi chiloţi. Pentru obrăznicie mai primeşte o palmă. Vine rândul pachetelor. Ies la iveală tăvi, cutii negre şi rotunde, pensete şi alte lucruri la care miliţianul se uită mirat. "Dar astea ce-s?" "Sculele mele. Fac fotografii." De unde le are? Din magazin, de unde altundeva!? "Şi bonuri de cumpărare?"

Plutonierul se aşează din nou la masa impiegatului de mişcare. Răsfoieşte hârtiile pe care i le-a luat lui Gheorghe. Se ridică şi priveşte cu atenţie la tot ce e înşirat la picioarele lui. Se apleacă şi pune mâna pe ceva lunguieţ. "Dar asta?" "E un trepied de la aparatul de mărit." "Să-i spui lui mutu aşa! E furat de la proiectări, am mai văzut din astea! Crezi că dacă te-ai transferat, poţi duce uzina acasă?" Mai priveşte obiectul, îl ţine în mână, îl întinde şi pare că a înţeles. "Împachetează!"

Gheorghe acum e bucuros. Nu poate însă să mai aranjeze cum a fost, parcă nu mai încap toate în rucsac şi pachete. În sfârşit, a terminat. În picioare, aşteaptă să-şi primească actele. Miliţianul tace, îşi aprinde o ţigară. Se uită la Dincoteţ.

"Rămâne totul la mine, trebuie să verific furtul!" "Ce furt? Daţi telefon la uzină şi întrebaţi dacă le-am luat ceva!" "Nu face pe şmecherul, pe cine găsesc eu sâmbăta? O să aflu luni." "Şi ce fac eu două nopţi!? Nu mai am cameră la cămin!" "Lasă că te descurci tu!" Apoi, parcă înduioşat plutonierul vrea să ştie când e următorul tren spre Bucureşti. Deşi postul lui este în gară, în mod sigur cunoaşte orarul, până dimineaţă nu mai pleacă niciunul. "Vino la mine înainte de a ieşi din tură, mai vorbim atunci!"

Gheorghe pleacă. De la debit cumpără ţigări, se plimbă pe peron. Obosit, se retrage în sala de aşteptare, găseşte un loc liber, lângă o babă şi un beţiv. Încearcă să doarmă. În miez de noapte vine soldatul care l-a lovit. Lui Dincoteţ îi zâmbeşte şi controlează pe cei care dorm pe bănci. De fapt numai îi trezeşte şi le spune să-şi dea picioarele jos. După ce pleacă totul devine cum a fost.

La ora când a fost chemat, Gheorghe merge la biroul de mişcare. Plutonierul nu-i acolo, îl caută pe peron. Nu-i. Miliţianul gras e la casa de bilete, tocmai termină o discuţie cu un ţăran. Îl vede pe cel reţinut şi îi zâmbeşte. Dincoteţ se apropie timid şi cu o altă strategie. "Ştiţi, îmi cer scuze pentru purtarea mea de aseară. Regret incidentul. V-aş ruga să-mi daţi actele, marţi trebuie să fiu la noul loc de muncă. Dacă doriţi, bagajele reţineţi-le pentru cercetări."

Plutonierul tace şi fumează. Spune: "Mă, voi, inginerii sunteţi mari şmecheri! Aveţi impresia că sunteţi tare deştepţi dar nu ştiţi să vă purtaţi cu oamenii!" Iarăşi tace, Gheorghe nu zice nimic, aşteaptă hotărârea miliţianului. Omul cu uniformă aşteaptă şi el, poate o rugăminte. N-aude decât într-un târziu: "Vă rog frumos, daţi-mi actele!"

"Vino luni, luăm legătura şi cu Inspectoratul." Tânărul pleacă. Furios, loveşte o hârtie de pe jos, ca la fotbal. Cumpără un bilet la primul tren care trebuie să vină. Nici nu aşteaptă mai mult de cinci minute că se şi urcă. Se opreşte în orăşelul vecin, ajunge în parc, găseşte o bancă şi aşteaptă seara. Îl chinuie frigul şi foamea dar nu se mişcă. Se gândeşte probabil la ce a greşit şi ce trebuie să facă.

Apoi, îi vine o idee. Bucuros, se ridică şi pleacă la gară. Ar vrea să strige de bucurie, se urcă în tren şi ajunge de unde a plecat azi-dimineaţă. Se culcă la locul lui, lângă alţi beţivi.

Neras şi cu pungi sub ochi se prezintă la biroul miliţianului TF. Surpriză, acesta nu vine azi, e plecat în misiune. Sergentul major ascultă explicaţiile. Ştie, i-au povestit colegii lui din tura de noapte.

Gheorghe era pregătit, scoate o hârtie de 50 de lei, o pune pe masa miliţianului cel tânăr. Acesta se uită la ea. Dincoteţ mai scoate una, tot de 50 şi o pune alăturat. "Vă rog să-mi daţi actele şi bagajele, să mă pot duce acasă!" Majorul vorbeşte cu glas moale şi dulceag. "Vai de mine, nu trebuia!" Cu gesturi delicate ascunde bancnotele sub un carnet. Din sertar scoate actele. Se ridică şi deschide o uşă. Arată cu gesturi largi unde sunt rucsacul şi pachetele.

Tânărul se repede la casa de bilete. Ca niciodată, lasă bacşiş. Trenul a venit. E personal dar nu mai are importanţă, merge unde trebuie. Gheorghe lipeşte fruntea de geamul compartimentului. Oraşul în care şi-a făcut stagiatura a rămas în urmă, scăldat în soarele sfârşitului de toamnă.

mouseover