înapoi la pagina anterioară


Hai să ardem şcoala!


Mineri de suprafaţă
fotografia de pe coperta 1 a cărţii


Mire şi mireasă
fotografia de pe coperta 4

Notă: Fragmentul redat mai jos descrie urmele fostului Şantier Naţional al Tineretului de la Anina aşa cum l-am văzut eu prin anul 2000, dacă mai ţin bine minte. Aş vrea să spun că de atunci s-au schimbat foarte multe, termocentrala a fost dată la fier vechi şi câteva luni bune s-a tot tăiat cu flacăra oxiacetilenică. Acum, când scriu, adică după vreo 10-11 ani de la reportaj, habar n-am ce mai este pe acolo. N-am mai fost demult şi nu ştiu dacă o voi mai face. Mă bântuie şi pe mine câteva săptămâni dintr-o vacanţă de liceu, ba chiar şi vreo trei luni din trecutul meu de culegător din câmpul muncii. Şi m-a frământat o lungă perioadă de timp cât a costat de fapt toată construcţia aceasta care a ajuns în cele din urmă la coş? Acum nici nu mă mai gândesc la asta. Nu voi afla niciodată o cifră, sau un preţ. La ce mi-ar folosi?



Vară de Crivina

Dintr-o pură întâmplare, am cunoscut la Crivina doi oameni de loc de la Novaci. Despre unul voi vorbi mai târziu. Celălalt era cioban, se ducea să-şi adune oile de mai încolo. Am zăbovit lângă nişte lemne, mi-a arătat poteca ce scurtează drumul spre Steierdorf. Apoi, mi-a spus de ce păşunează prin părţile noastre. "La mine acasă, Parângu-i cu zăpadă acuma. Nu-mi plac locurile astea, dar e tare frumoasă iarba! Asta-i tot ce-i bun pe-acilea, iarba..."

Cântarea României

Termocentrala de la Crivina a produs multă amărăciune lui Ion Adam Borca, fost primar al Oraviţei. Acesta era, pe la sfârşitul anilor şaptezeci şi începutul optzecilor, unul dintre cei mai tineri cu această funcţie din ţară. Iniţial, impunătoarea construcţie trebuia să se facă pe versantul Brădişor, în imediata vecinătate a oraşului ce se întinde de-a lungul Orăvicioarei. Renunţarea la amplasamentul pro-iectat prima oară, în favoarea Crivinei, a fost considerată de către administraţia locală de atunci ca o şansă ratată. O şansă de a pune Oraviţa pe un plan superior de dezvoltare. Din această cauză a spus Ion Adam că s-a pierdut un tren, tren care ar fi trebuit să-i plaseze urbea în rândul oraşelor industrializate.

Termocentrala de la Crivina a produs durere pentru Tâlva Zânei, în urma pierderii a 300 de metri din altitudinea iniţială de 900. Dacă se poate spune că un munticel poate avea aşa ceva. Înlă-turarea prin dinamitare a stratului de rocă, tăierea capului tâlvei a fost necesară pentru ajungerea la nivelul şisturilor bituminoase.

Termocentrala de la Crivina a produs bătăi de cap pentru părinţii elevilor de liceu. Mare parte dintre ei se străduiau să-şi scape odraslele de munca din timpul vacanţei de vară de la Santierul Naţional al Tineretului. Cei care aveau relaţii reuşeau să facă rost de adeverinţe cum că s-a executat practica respectivă. Sau îi plasau în alte locuri, mai călduţe, sub supravegherea părintească.

Termocentrala de la Crivina a produs energia electrică echi-valentă pentru un an de funcţionare continuă. Aceasta, deoarece ea a lucrat cu intermitenţe între anii 1984 şi 1988.

Termocentrala de la Crivina a produs necazuri pentru medicii şi pacienţii de la Sanatoriul TBC de la Marila. Datorită tuturor suspensiilor degajate în atmosferă, bolnavului îi era dereglat ciclul normal de evoluţie a bolii.

Termocentrala de la Crivina a fost benefică pentru cineclubul minier din Anina. Era sursă de inspiraţie pentru reportaje, astfel se năşteau filme premiate la concursurile organizate în cadrul festivalului "Cântarea României".

Guma de şters

Inginerul Vasile Văcărescu este aici încă de la înfiinţare, venit cu repartiţie. Cu 17 ani vechime în funcţii de conducere, ochii şi părul negru, câteva fire de păr alb. Are interdicţie de a furniza presei informaţii referitoare la termocentrală, pentru aceasta e nevoie de o acreditare din partea conducerii RENEL. Acum este şef al atelierului de "producţie".

În timp ce stăm de vorbă, inginerul îşi ocupă mâinile cu un liniar galben. Mi s-a părut pus în încurcătură când l-am întrebat de ce mai stă la un asemenea loc de muncă. Singur a recunoscut că evoluţia personalului de aici este într-un sens negativ, atât numeric, cât şi ca performanţă. Involuţie din toate punctele de vedere. Termocentrala trebuia să asigure "retribuţiile" pentru aproximativ 3000 de oameni din zona Oraviţa-Anina-Bozovici. Acum sunt suficienţi o sută. Pentru activitatea de întreţinere şi conservare.

Am impresia că nu-i plac întrebările mele, deşi mărturiseşte că nu-l supără. Se joacă cu o radieră, o freacă de masă, face tăiţei pe care apoi îi adună în palmă. Acceptă comparaţia termocentralei cu o maşină în descompletare. Din grupul generator construit integral, ca şi din cel realizat numai pe jumătate, se iau din când în când piese şi subansamble necesare în altă parte. Din cel neconstruit nu se ia nimic. Vasile Văcărescu ştie şi are evidenţe la absolut tot, cu durata de funcţionare şi starea de uzură. Poate i-ar trebui un calculator pentru a şti atâta scriptărai, cu tot ce este şi ce-i întrebat dacă are. Mie mi s-ar părea comică o astfel de situaţie.

E nostalgic după toată energia ce s-a risipit aici. De ce nu mai merge termocentrala? "N-are nevoie ţara! Atunci, mai demult, era o necesitate, acum nu!" Îmi povesteşte despre oamenii care îşi făceau focul cu lemne de salcie sau coceni de porumb, din Deltă şi din Bărăgan. "Noi asta aveam, şisturi!" Am înţeles comparaţia. Oricum, prin munca lui ţine totul în ordine, dacă va fi nevoie, să fie totul pregătit. Întreb cum rezistă la o aşa lipsă de activitate dinamică. Mi-a răspuns că îşi face singur de lucru.

Cred că siguranţa unui loc de muncă, deja existent, este unul din motivele pentru care nu pleacă de la Termo-Anina. Poate şi greutatea de a începe altceva. Vasile Văcărescu mai crede că sis-tarea investiţiei de la Crivina a fost un gest politic. Acela de a demon-stra cum se şterge trecutul. Îmi pare rău că l-am supărat pe inginer...

Coloniştii sfârşitului

Cei care locuiesc în Colonia Crivina să tot fie patru sute de suflete, cu tot cu copii. Cei mai prăpădiţi dintre ei trăiesc din melci. Adică se duc de dimineaţă prin pădure şi îi culeg. Ultima oară era 3200 pe kilogram, bani primiţi de la Ocolul Silvic. Aşa face şi Ion Bădău, tată a destui copii. Numai că, atunci când l-am cunoscut, lucra de vreo trei săptămâni la pădure, de aceea avea toporul în mână.

Emil Lăzaroiu are un birt şi mai e cu cineva în asociere la un gater. E pripăşit de pe la Novaci, încă de la înfiinţare, din 1978. De fapt, în colonie, sunt în total trei gatere particulare şi două ale ocolului. O alimentară şi trei cârciumi. Majoritatea celor care stau aici au locuinţele acelea din placaj, barăcile oamenilor de şantier. Sunt muncitori ce au fost toată viaţa "şantierişti" şi aşa i-a prins revoluţia. N-apucaseră să agonisească mai nimic, altfel poate ar fi duşi de prin părţile astea. Peste tot sunt urme ale civilizaţiei revoluţionare şi proletare. Plăci de PFL, schelete de camere, clădiri joase şi lunguieţe, toate STAS, cărămizi desperecheate. În fosta piaţă de alimente caută răcoare câinii.

Iulian Paterău, sudor, a venit într-o detaşare de la Balanţa Sibiu. Aici a rămas. N-am ştiut de ce i se spune "director de cinema-tograf". Am aflat. Pe vremuri răspundea de clubul Santierului Naţional (SNT), el "dădea filme" şi "director" a devenit titlul lui de onoare. L-am rugat să-mi arate locul pe care l-a administrat. M-a dus printre resturi şi lemne. Pe drum îmi arăta ce a fost, unde era terenul de sport, unde restaurantul, unde se înălţa catargul. Vorbea cu părere de rău, îl năpădeau amintirile şi nu pricepea de ce s-a distrus "viaţa care a fost". În sala de cinema scaunele sunt rupte, cu tapiţeria prăpădită. Mi-a arătat cămăruţa de unde proiecta, se vedeau încă lipite urme de afişe. Biroul lui şi al "şefului", cantina, biblioteca. Nu mai e nimic. Decât ruine de placaj. "Aici a fost SNT..."

Apoi, ne-am întâlnit cu gardianul Vuiescu, ieşise de la umbră. Avea un câine rău care îşi îndrepta colţii spre picioarele noastre. Omul a fost revoltat că am pătruns "în consemnul lui". Cu arma pe umăr, un "zebeu" lustruit, ne-a condus la limita perimetrului. Cu Iulică nici n-a vrut să vorbească, directorul fiind apreciat în "stare de ebrietate". N-a fost chip să stau de vorbă cu el, era supărat că am pătruns şi îmi explica întruna că acela e serviciul lui. Când scoteam reportofonul, tăcea dintr-odată. Îl puneam în geantă şi iar îi pornea meliţa. M-am amuzat de câteva ori arătându-i şi ascunzând casetofonul. Până am ajuns la marginea teritoriului lui. Acolo "ne-a informat" că se duce să-l informeze pe comandantul lui de grupă. Şi să-l înţelegem, căci trebuie să ne raporteze că am intrat în SNT.

Am plecat, grăbiţi, să nu ne găsească şeful lui de grupă. Ar fi fost păcat să ne mai vadă acolo, să nu-şi mai laude Vuiescu vitejia. La urma-urmei, "este serviciul lui", chiar dacă păzeşte trecutul. Si nu doream ca, dintr-o prostie, să-i fie Termocentrala de la Crivina un ultim loc de muncă.

mouseover