Drumul spre Gerbeaud

Durerile fantomă ale Împuşcatului

Pentru un om obişnuit, ca să iasă din ţară spre Vest, una din vămile cele mai lejere este Cenad. Treci ca prin brânză, românii şi ungurii îţi compară faţa cu cea din buletin şi aruncă discret o privire prin maşină, eventual te întreabă unde mergi. Bineînţeles că toate astea erau de neimaginat în urmă cu douăzeci de ani, iar Ceauşescu s-ar răsuci în mormânt dacă ar şti, şi poate chiar o face dacă acceptăm ipoteza că spiritul lui se plimbă liber printre noi, ca un grup invizibil de molecule tembele şi metafizice sau reîncarnat în vreo creatură josnică, un şoarece de exemplu. Spiritul lui chiar ar ofta să vadă că îţi poţi plăti taxa de autostradă pentru Ungaria direct în lei, la un oarecare "duty free", dar rânjeşte când femeia care operează plata atribuie cifrei "zero" aceeaşi semnificaţie cu cea a literei "o" şi astfel vei ajunge într-o situaţie jenantă dacă va trebui să arăţi chitanţa celor ce controlează traficul, căci numărul de la maşină nu mai este deloc cel care trebuie. Iar dacă informaţia ajunge la vreun reporter din Bucureşti, va ieşi precis un material în care ungurii sunt arătaţi cu degetul că terorizează şoferii din România! Şi toate astea din cauza unei casieriţe care a făcut şcoala după ureche şi care crede că "o" este totuna cu "zero", iar cartea de telefoane este un roman poliţist greoi...

Vitrina cu prăjituri

Pe autostrada M5, la vreo 60 de kilometri de Budapesta se află o benzinărie Shell. Ca de obicei în astfel de locuri, vei găsi şi un restaurant. Nu pot să-i reproduc numele din cauza neştiinţei mele lingvistice, dar vă pot relata atmosfera de acolo. În primul rând, în ziua aceea, chelnerul era un tânăr frumos, înalt şi bine făcut, un fel de Florin Piersic la tinereţe. Chelneriţa n-avea nimic deosebit în înfăţişare. Surpriza a apărut atunci când am constatat că amândoi vorbesc româneşte şi majoritatea clienţilor era constituită din români. Puteai plăti în euro, forinţi sau chiar în lei. La toaletă erau anunţuri în româneşte şi ungureşte care dădeau explicaţii despre cum se foloseşte robinetul şi cum se porneşte uscătorul de mâini. Apoi, erai invitat să păstrezi curăţenia şi să nu distrugi. Repet, anunţurile erau în ungureşte şi româneşte. Şi, nu ştiu cum naiba, am prins o zi în care aproape toţi pe acolo erau ţigani!

Un tip pe la vreo 35 de ani, cu părul plin de şuviţe blonde, s-a aşezat la masă, iar imediat după el au venit două femei ce nu păreau să aibă mai mult de 20. El era plin de ghiuluri, la gât avea un lanţ de aur gros cât un ceion, iar ochelarii de soare îi ţinea şmechereşte deasupra frunţii. Pe fete nu le puteai confunda, sunt cele care se plimbă prin parcări şi se bagă în cabinele şoferilor de TIR. Peştele şi curvele lui au comandat gulaş. Undeva în spatele meu a început o ceartă între doi moldoveni şi chelneriţă. Ceva în legătură cu numărul berilor comandate. În local intrau şi ieşeau bărbaţi cu care nu mi-aş fi dorit să stau la masă. Unul dintre ei avea un ochi învineţit, altuia i se vedea un tatuaj cu o sabie...

Înainte de a ieşi din restaurant am aruncat o privire în vitrina cu prăjituri în care, printre altele, se vedea o tavă cu "jerbouri" şi mi-am amintit de mama şi bucatele pregătite de Crăciun. Stăteam pe gânduri, aş fi vrut măcar una, dar doream să părăsesc cât mai repede locul. Apoi, am privit anunţul lipit pe un acvariu plin cu rechini pitici. Cineva mi-a tradus: "Nu minţi, nu înşela şi nu fura! Altfel, o să ai probleme, pentru că Guvernul nu suportă concurenţa..." Afară, în parcarea de lângă benzinărie şi restaurant, bărbaţi şi femei se întinseseră pe jos, pe iarbă sau doar pe borduri. Unii mâncau un sandviş, alţii se odihneau la soare.

Am plecat mai departe, spre locul unde s-au născut "jerbourile"...

Metrou, Gerbeaud şi un ţigan...

În această perioadă, dacă este să băgăm în seamă gurile rele, Budapesta este un loc ceva mai dificil de vizitat. Aceasta pentru că de ceva vreme ungurilor li s-a pus în cap să-şi extindă metroul, astfel că oraşul arată, în unele locuri, ca un imens şantier. Destinaţia finală a călătoriei noastre este chiar în mijlocul oraşului, acolo unde a început cel de-al doilea metrou din lume, linie ferată subterană inaugurată în mai 1896. Şi poate că n-aş fi amintit de metroul maghiar, dacă prima lui staţie nu s-ar afla sub cofetăria unde s-a inventat prăjitura "jerbo", sau mă rog, de unde s-a lansat în celebritate. Deasupra staţiei Vörösmarty se află o clădire impozantă pe care este scris cu litere de aur "Confiserie Gerbeaud".

Localul a aparţinut încă din 1858 lui Henrik Kugler, un celebru cofetar austriac care s-a asociat apoi cu elveţianul Emil Gerbeaud şi astfel a rezultat această afacere. Nu ne vom opri însă la istoria prăjiturilor lui Gerbeaud, în localul căruia, acum, o simplă îngheţată costă cât un prânz bun la un restaurant de talie medie, ci vom încerca să vedem puţin în afara lui. În apropierea cofetăriei se află cunoscuta stradă Vaczi Utca, o arteră pietonală de lux a Budapestei. Şi, aş vrea să ştiţi că la 300 de metri de cofetăria lui Gerbeaud se afla un bărbat originar din România. Stătea pe un scaun de pescar şi cânta Hora Staccato a lui Grigoraş Dinicu. Era o versiune adaptată pentru a putea fi interpretată la originalul instrument folosit de ţigan, căci despre un astfel de om este vorba. Bărbatul cânta la nişte pahare de şampanie umplute cu apă astfel încât acestea, fiind lovite cu două beţişoare, scoteau nişte sunete scurte şi cristaline, oarecum asemănătoare cu ale xilofonului.

De unde ştiu că era din România? Simplu. După ce i-am ascultat recitalul, care recunosc că m-a încântat, l-am întrebat: "Şi... merge treaba aici?" Omul a clipit ştrengăreşte cu ochiul, a zâmbit şi a înclinat din cap, în semn de "aşa şi aşa"...

septembrie 2009