Poveste de la Ocna de Fier. Căutând-o pe Iubita...

Auzisem că o fântână de la Ocna de Fier se numeşte "La Iubita", ceea ce m-a dus imediat cu gândul la vreo mare poveste de dragoste, bineînţeles că senzaţională şi plină de farmec, căci altfel ce rost avea să mai fie ţinută minte? Aşadar, mă intriga acest nume şi credeam că are el vreun tâlc, nu se putea ca oamenii să se ducă până acolo doar ca să bea apă şi să-şi aducă acasă în cârcege. De aceea mi-am dorit cu tot dinadinsul să găsesc istoria vreunui cuplu de tineri bănăţeni, care au suferit şi au murit pentru dragostea lor asemeni marilor îndrăgostiţi ai lumii. Povestea izvorului-fântână se va dovedi însă o mare farsă, ce merită totuşi relatată, căci dacă fiecare ar şti că orice cauţi vei găsi în ultimul loc în care te uiţi, atunci mulţi n-ar mai umbla de bezmetici prin păduri...

Celebru fără să ştie

Stabilisem cu pădurarul Vasile Cotlarciuc să mă ducă la "La Iubita", căci pe altcineva n-am găsit disponibil, iar cine era n-avea chef. Omul, în vârstă de 48 de ani şi venit aici imediat după ce a gătat şcoala şi tocmai din satul unde se află mănăstirea Moldoviţei, îmi spusese de la început că el nu ştie de ce se cheamă fântâna aşa, dar îmi va face hatârul şi îşi va rupe picioarele cu mine ca să mă-nsoţească. Şi nici nu ştia dacă nu cumva izvorul s-o fi prăpădit de tot între timp, că sunt ani buni de când n-a mai dat pe acolo.

Şi cum urcam noi pe drumul Iulianei, iar Vasile avea grijă să-mi alunge plictiseala povestindu-mi despre caii sălbatici din pădurile de aici, cum i-a văzut de câteva ori şi ştie şi ai cui au fost, că nu s-au sălbăticit decât după ce i-a lăsat în pădure unul de la Dognecea, ajungem într-un loc unde o luăm pe mâna stângă. Se vedea că a fost odată drum pe acolo, numai că fiind neumblat îl închidea pădurea, iar noi treceam pe lângă pietre puse una peste alta, semn sigur că au fost case mai demult, iar pe jos încă erau bolovani de fier şi Vasile şi-a mai amintit ceva. Că odinioară socrul său aduna cu căruţa pietrele de fier şi le ducea la Reşiţa, la combinat, unde primea bani pentru asta. Că socrul său era ardelean din satul lui Emil Boc şi se cunoştea cu tatăl primului ministru de azi, că doar de atâtea ori i-a lucrat câte ceva pe acasă celui ce-şi va creşte copilul să fie şef de ţară.

Ajunşi la izvor, ne minunăm că şi de acolo s-a furat ţeava prin care curgea apa, iar zidul de piatră al fântânii abia se mai ţinea şi locul s-a făcut mai mult o baltă printre frunzele pădurii. Iar mai sus cu câţiva metri erau halde de steril şi galerii închise şi prăbuşite. Nimic în ţara asta nu ţine la nesfârşit, la fel ca minele care nu mai sunt şi s-au ascuns printre copaci. Noi coborâm înapoi spre Ocna de Fier, iar Vasile mai ia în mână un bulgăre de fier şi mi-l dă să-l simt cât e de greu.

Numai să nu scriu bazaconii despre Emil Boc, îmi atrage atenţia pădurarul, care-mi mai spune că el e om mic şi neînsemnat şi cine l-ar băga în seamă de s-ar pune între politicieni, că el e cu ale lui şi ei sunt cu ale lor? Şi să mai am grijă şi ce spun despre pădure, cred că se temea Vasile, să nu citească şeful lui ceva şi să-i sară muştarul, căci pe şeful de ocol îl cheamă Liviu Băsescu! Coincidenţă de nume, mă asigură pădurarul, care începea să-şi dea seama de celebritatea care-i sta pe umeri şi el nici nu ştia, într-o parte Băsescu şi-n cealaltă Boc! Iar la mijloc el, care-i doar un om obişnuit şi-şi vede de treabă fără scandal cu nimeni...

Amintiri proaspete ca ieri

Ionel Sibi a fost mare maistru pe la minele de fier şi s-a bucurat când i-am spus că vreau să scriu despre poveştile de aici. Căci tineretul nu mai ştie nimic şi dacă nu se scrie ceva se va uita de tot! De ce-i zice "La Iubita"? Păi pentru că acolo era galerie, iar austriecii dădeau nume la fiecare mină. Şi Nea Ionel începe a-mi povesti despre Ferdinand, Iuliana, Paulus, Eleonora, Aurora, Simon Iuda, Terezia şi altele despre care voi pomeni altădată. Ne pierdem în poveşti, adică el zice şi eu ascult. Şi nu ştiu ce e mai important de spus, câtă viaţă era odată aici sau cât de grea a fost aceasta la Ocna de Fier? Căci fostul maistru îşi aduce aminte cum din pârâul de pe Valea Ferendiei se culegea fierul cu mâna, iar femeile ce lucrau acolo aveau palmele transformate într-o rană de carne vie, căci norma se măsura în bascule de opt tone încărcate cu pietre grele şi pline de minereu.

Stăteam sub nuc, la umbră şi-i ascultam poveştile lui Ionel. Apoi l-am pus să numere morţii pe care i-a scos cu mâna lui din galerii, iar el şi-i aducea aminte pe toţi de parcă ar fi fost ieri, că aşa a fost dintotdeauna, ştiai că intri dar nu ştiai că ieşi. "Stai să-ţi mai spun cum au venit securiştii la mine-n casă să-mi caute motoarele electrice pe care le-am furat!" Ştiam povestea asta, mi-a spus-o mai demult, şi-l ştiam şi pe cel care i-a pus în spate lui Ionel Sibi o aşa minciună, îl şi vedeam pe informatorul acela aproape-n fiecare zi cum stă într-un scaun, răpus de boală, nici nu-i viu dar nici nu moare, pedeapsă pentru că a vorbit orice, şi fiindcă istoria asta o ştiam m-am dus mai departe. Tot nu eram eu lămurit, adică de ce ar fi spus austriecii la o mină tocmai "Iubita"?

Misterul Iubitei din pădure

Mă lămuream cu fiecare minut că la Ocna de Fier n-a trăit niciun Tristan şi nicio Isoldă şi parcă-mi părea rău de asta. Iar adevărul adevărat l-am aflat abia la sfârşit de la tehnicianul minier de 85 de ani Constantin Gruescu, la care trebuia să mă duc de la început, numai că el nu ar fi mers cu mine atâta amar de drum până la fântâna din pădure. El mi-a zis: "E tare simplu copilul meu. Acolo a fost mina Jupiter iar românii au transformat-o în Iubita, înţelegi?" Înţelegeam. Îmi şi imaginam cum minerii, după ce ieşeau din pământ, se adunau la fântâna lui Jupiter şi beau apă înainte de a pleca acasă. Iar un secretar de partid a avut ideea de a transforma "La Jupiter" în "La Iubita". Iar puţul "Paulus" în "Păulosul", iar...