Pe urmele Minotaurului. Românca din tavernă

Se spune că Minos, cel care avea să devină legendarul rege al Cretei, era foarte iubit de zei, iar aceştia îi îndeplineau orice dorinţă. Şi, odată, pentru a i se confirma că el va urma la tron şi va fi stăpânul insulei, evitând lupte sângeroase fratricide, a cerut un semn din partea lui Poseidon. Zeul mărilor l-a ascultat şi i-a trimis un taur alb nemaipomenit de frumos, dar pe care dorea ca Minos să i-l jertfească. Regele a nesocotit dorinţa lui Poseidon şi a sacrificat un alt animal ceea ce a declanşat răzbunarea marelui zeu. Astfel, stăpânul mărilor şi oceanelor s-a distrat cu regina Pasiphae pe care a determinat-o să se îndrăgostească de taur, spre nemulţumirea lui Minos. Regina a dat poruncă arhitectului Dedal să-i construiască o vacă de lemn, goală pe dinăuntru şi acoperită cu piele la exterior. A intrat în ea şi astfel s-a împerecheat cu taurul alb. Pasiphae l-a născut apoi pe Minotaur, creatură pe jumătate om, pe jumătate taur, pe care l-a alăptat şi l-a crescut.

Observând că monstrul devenea din ce în ce mai feroce şi avid de sânge, Minos a luat decizia de a-l arunca în labirintul construit construit sub palatul său tot de către Dedal. Cetatea Atenei fiindu-i supusă, Minos primea periodic de la aceasta tineri pentru a fi sacrificaţi minotaurului. Aşa s-a strecurat printre ei şi eroul Tezeu, care l-a ucis pe monstru şi a putut ieşi din labirint călăuzindu-se după firul dat de Ariadna, aceasta fiind fiica prea iubită a regelui Minos şi care era îndrăgostită de tânărul atenian.

Palatul care te amuţeşte

Palatul regelui Minos de la Knossos se află la cinci kilometri de Heraklion, capitala insulei Creta. Ca să fim drepţi, este de fapt un complex de clădiri construite în diferite etape istorice şi care ne sugerează puterea, istoria şi arta uneia dintre cele mai vechi şi mai complexe civilizaţii umane. Esenţe ale acesteia se păstrează la Muzeul de Arheologie din Heraklion, clădire în care găseşti obiecte datând dintre 3.500 BC şi până în secolul II BC. Iar mica distanţă dintre cele două obiective majore ale Cretei se poate străbate cu autobuzul "de oraş".

Venind de la Heraklion, la Knossos se ajunge pe nesimţite şi la început ţi se va părea o imensă parcare. Cu orice mijloc de transport cu care ai venit, după ce vei coborî din acesta şi vei admira statuia lui Sir Arthur Evans, arheologul care a pus în evidenţă ruinele palatului, la începutul secolului trecut, vei putea pătrunde într-unul dintre cele mai aglomerate complexe muzeale din lume. Dacă nu faci parte din vreun grup organizat poţi angaja aici un ghid, care să-ţi dea explicaţii despre ceea ce, imediat după ce ai trecut de poartă, te va lăsa cu respiraţia tăiată. Sau, fiindcă tot suntem români, aşteptăm câteva minute să intrăm deodată cu vreun grup de turişti occidentali, vom asculta ceea ce povesteşte ghidul lor! Şi sunt atâtea grupuri organizate şi atâţia oameni veniţi individual, că rătăcirea este aproape iminentă, vei constata că la un moment dat discuţi admirativ cu o altă femeie, şi poate că vei lua de mână o altă turistă, nu pe nevastă-ta!

Senzaţia pe care o capeţi este într-adevăr de muţenie, când observi că încă de acum patru milenii aici existau reţele de canalizare iar regii se îmbăiau în căzi de aramă, când admiri prospeţimea frescelor. Iar miticul labirint al Regelui Minos pare a fi un imens complex de camere şi coridoare, palatul minoic având, se pare, aproximativ 1.200 de camere, dispuse pe mai multe niveluri. Nu vei vedea nici a suta parte din ele, deoarece cam 80 de procente din palat nu a fost deschis niciodată publicului, asta din cauza pericolului de accidente provocate de eventuale prăbuşiri. Se pare că decăderea civilizaţiei cretane a început în secolul XIII BC, precedată de câteva cataclisme ce i-au distrus aşezările în repetate rânduri.

Complexul de la Knossos se întinde pe aproximativ 22.000 de metri pătraţi, şi se crede că în dezvoltarea sa maximă a găzduit 100.000 de persoane. Iar după ce laşi în urmă celebrele coloane minoice, cu partea superioară mai groasă decât baza deoarece iniţial erau făcute din trunchiuri de chiparoşi ce erau întorşi pentru a nu creşte mlădiţe, ieşi într-o aglomerare de magazine şi librării de unde poţi cumpăra aproape orice informaţie, despre Creta în special şi Grecia în general.

Urme şi semne româneşti

Deoarece mă rătăcisem de cei din micul meu grup românesc, înainte de a-i aştepta aşezat pe o bancă, m-am aruncat într-o librărie cu aer condiţionat. Am descoperit ceea ce n-am găsit în tot concediul meu cretan: o carte tipărită în Grecia în limba română! Acelaşi titlu putea fi găsit şi în limbile de circulaţie consacrate şi prezenta o sută de reţete de mîncare tradiţională grecească. Bineînţeles că şi acum aştept să mi se facă măcar o simplă salată...

Lângă parcare sunt răsfirate magazine cu suveniruri, mici pensiuni, restaurante şi cafenele. În faţa lor stau greci cu abilităţi de comunicare care te provoacă să intri. Nu le poţi rezista decât dacă eşti cu buzunarele absolut goale. Undeva tot vei intra şi vei consuma cel puţin o cafea sau o salată "ţaţiki", eventual în Taverna unde te serveşte o femeie din judeţul Galaţi, ce lucrează în Creta de vreo nouă ani şi care te va iscodi ce mai este în ţară. I-e dor de neamuri şi de sat, dar nu s-ar întoarce decât moartă. Acasă ar face foame. Iar eu îi spun: "Nimic, ce să fie? Tot pleacă oamenii ca să lucreze afară..."

Tezeu a provocat primul zbor

Furios că Tezeu, după ce l-a ucis pe Minotaur, a reuşit să iasă din labirint şi apoi să fugă pe mare împreună cu fiica sa Ariadna, pe care o va abandona totuşi pe o insulă, Minos îi închide în labirint pe arhitectul Dedal şi pe fiul său Icar. Bănuia că aceştia au avut un rol în fuga eroului din Atena. Cei doi nu disperă însă şi-şi construiesc nişte aripi din pene pe care le lipesc cu ceară. Astfel, ei reuşesc să iese din cetatea lui Minos, dar fraierului de Icar începe să-i placă zborul. Se apropie prea mult de soare, ceara se topeşte şi aripile i se desfac. Icar cade şi se zdrobeşte de stâncile unei insule ce-i va primi numele mai târziu.

Grozavă Grecia asta, oriunde te învârţi dai de o legendă! Mai nou şi de câte un român...