O zi în Creta: La Grota lui Zeus, cu gânduri romanesti

Pentru a vedea Creta nu ţi-ar ajunge o lună. Poate un an, dar asta ar însemna să nu faci altceva decât în fiecare zi să te ridici din pat şi să pleci în alt loc decât în cel în care ai fost ieri. Să-ţi iei cu tine aparatul de fotografiat, un reportofon sau un carnet, hărţi, materiale informative şi să te întorci seara târziu. Să ai cu tine şi costumul de baie, căci poate ajungi pe malul mării. Oamenii obişnuiţi nu vor avea însă parte niciodată de cele enumerate mai sus, în niciun caz de anul de zile în care să colinde Creta. Căci viaţa este altfel, trebuie să alergi şi să-ţi câştigi existenţa, cam asta fiind în general noţiunea mea despre un om obişnuit, care nu va avea niciodată luxul de a se plimba atât timp pe o insulă, fie ea şi dintre cele mai frumoase. Într-o săptămână ai putea să-i furi parfumul, iar într-o zi doar să-i săruţi obrazul, închipuindu-ţi Creta ca pe o femeie adevărată şi după care vei tânji toată viaţa. Într-o oră, poţi doar să vezi grota unde a crescut Zeus, stăpânul zeilor şi al oamenilor...

La Mariana, sau acolo unde nu există hoţi

Drumul de la Agios Nikolaos, un orăşel pitoresc din partea de nord-est a insulei, cu vreo 20.000 de locuitori, spre peştera unde cretanii spun că zeul şi-a trăit copilăria şi adolescenţa, urcă pe o şosea tăiată în coasta munţilor arşi de soare. Pământul este atât de stâncos, iar vegetaţia atât de plină de spini, atunci când nu dai de plantaţii de măslini, încât nu se poate ca tu, un turist român obişnuit cu munţii de acasă plini de iarbă verde şi grasă, să nu te întrebi cu ce or fi trăind caprele oamenilor de aici. Şi oile lor...

Drumul este îngust, acoperit de un asfalt negru şi neted, şi şerpuieşte printre aşezări minuscule, unele având chiar 20-30 de locuitori. Cătunele au în general nume de sfinţi sau eroi greci. În general nu există trotuare, iar teritoriul dintre asfalt şi "curtea" casei uneori nici măcar nu este delimitat. Sau există un fel de borduri pe care sunt aşezate ghivece de flori. Şoseaua este atât de îngustă, încât aproape că treci prin curtea oamenilor cu maşina. Sau, dacă întinzi mâna, le poţi lua rachiul de pe masă, simţi răsuflarea bărbaţilor care vegetează aşezaţi pe scaun. Starea de somnolenţă domină ziua. Însă, parcă dintr-odată, vegetaţia devine mult mai abundentă, se simte că plouă mai mult iar soarele nu mai are aceeaşi putere. Înseamnă că te apropii de platoul Lassithi...

Eram aproape de ora prânzului în satul Exo Potamus, pe care nici măcar nu l-am văzut pe hartă. În piaţeta aşezării sunt tarabe cu suveniruri: cărţi poştale, ochelari de soare, şepci, brelocuri şi alte nimicuri. Am oprit să bem o cafea la un restaurant care ne-a sărit în ochi de cum l-am văzut. Ce ne-a atras atenţia? O terasă imensă, cu scaune şi mese copleşite de hortensii. Florile invadaseră pur şi simplu tot spaţiul iar "Taverna La Mariana" avea şi o parcare uriaşă în comparaţie cu dimensiunile străzii şi ale aşezării, loc spre care te ademenea o pancardă cu litere de jumătate de metru: "free parking"! În acelaşi corp de clădire, care avea uşă atât spre o sală de restaurant cât şi spre terasă se afla un magazin de vreo 25 de metri pătraţi, plin ochi cu mărfuri turistice, bibelouri şi chiar mici bijuterii. Cum am spus, era pe la prânz, iar tot complexul părea a fi deservit de o singură femeie, o doamnă de vreo 40 de ani, cu o rochie neagră şi peste care avea un halat alb.

Noi, cei patru ocupanţi ai Hiunday-ului închiriat cu 24 de euro pe zi, aproape că ne-am rătăcit prin magazinul de suveniruri, echipat cu un mobilier oarecum asemănător "alimentarelor" de dinainte de 89, cu deosebirea că acelea aveau rafturile fie goale, fie umplute cu acelaşi tip de conservă. Doamna Mariana a venit şi s-a oferit să ne ajute, vrem ceva anume? Cumva o cafea sau ceva de mâncare? I-am făcut comanda iar ea s-a dus la bucătărie să o pregătească, nu înainte de a se plânge de cât de prost îi merg afacerile. Eu mă tot uitam în stânga şi-n dreapta, o fi vreo cameră de luat vederi, vreo ferestruică prin care cineva ne priveşte, cum de suntem lăsaţi singuri cu atâta marfă măruntă lângă mâinile noastre? Mă apucase frica, să nu fi trecut cineva pe acolo înaintea noastră, să fi furat ceva iar Mariana să-şi dea seama de lipsa obiectului tocmai când eram noi în apropiere. Brrr! De fapt, gândurile mele se conformau învăţăturilor din România şi aşa cum am văzut cu ochii mei că fac unii români când sunt în străinătate. Observasem cum furau din raioanele de cosmetice şi se aduceau în ţară parfumuri, rujuri şi le vindeau prin institute, prin facultăţi, iar noi ne miram ce ieftine sunt, până când am aflat de ce costau atât de puţin. Iar când am văzut modul de operare pentru prima oară, la un supermarket din St. Gallen, în Elveţia, mi-a fost frică să rămân în zonă sau să spun ceva şi am întins-o cât am putut de repede.

Revenind la prezenţa noastră în Exo Potamus să spun că femeia a mai venit o dată pentru a încasa preţul nimicurilor pe care le cumpărasem. Apoi, am ieşit pe terasă şi ne-am savurat cafelele şi băuturile. Peste drum, pe un scaun, lângă o masă plină cu borcane de miere, în faţa casei, o bătrână picotea. Câţiva metri mai încolo, un moş făcea acelaşi lucru, lângă altă masă, de astă dată cu sticle de rachiu. Iar lângă noi, la Taverna Marianei era un stand cu borcane şi sticle cu produse locale: miere, nuci, vin, rachiu. Ieftine, nu era cazul să te tocmeşti! Când am ieşit din sat, parcă am revăzut marginea unor drumuri din România: oameni bătrâni îţi făceau cu mâna îmbiindu-te să te opreşti, să cumperi ceva de la ei. Mi-aminteam de săracii de acasă, de aceia pentru care un sistem de colectare a produselor lor nu mai există de mult şi care preferă un astfel de comerţ decât nişte preţuri de nimic la angrosişti anonimi. Poate că şi aici, în Creta, unele chestii sunt identice.

Pe şoseaua pe care caprele se plimbau în largul lor şi trebuia să am grijă să nu le lovesc, după alte serpentine şi alte câteva cătune cu case albe, alţi bătrâni cu marfă la marginea drumului, am ajuns apoi într-un sat ceva mai mărişor, Roussakiana. La un alt atelier-magazin cu obiecte de artizanat la care întâmplarea din Exo Potamus s-a repetat aproape identic. Mi-era limpede că în timp ce gazda căuta ceva prin casă, puteai să-i ceri ceva anume, doar ca s-o faci să plece de acolo, te suiai în maşină şi plecai. Mi-e ruşine că pot să gândesc aşa...

Lassithi cel fertil

Platoul îţi apare în faţa ochilor dintr-odată. E ca o mare de o pământ, atât de dreaptă îi este suprafaţa, iar peticele de culorile diferite îţi spun că acolo se face ceva agricultură. Case şi sate se văd la picioarele tale. Iar totul este înconjurat de munţi înalţi, ale căror vârfuri s-au împrietenit cu norii. Conform cu harta, neapărat că unele stânci sunt pe undeva pe la 2.000 de materi. În depărtare, în stânga se vede şi o apă a cărei culoare îmi aduce aminte de exploatările de sulf de odinioară din Munţii Călimani ai României. Sub noi, sub locul de belevedere unde am oprit maşina ca să ne minunăm de podişul Lassithi se vede o stână. Se află pe locul unde vegetaţia încă e săracă, peste vreo sută de metri mai în jos apare mai mult verde. Remarcabil este faptul că privind de sus la stână am deosebit şi o terasă, cu scaune şi mese, o amenajare unde sunt convins că turiştii vin să deguste brânzeturi sau lapte de capră sau oaie. Ici şi colo grămezi de baloţi de paie, căci n-am văzut să fie undeva iarbă. Iar dacă priveşti în faţă, puţin la dreapta, vei vedea Muntele Dicte, are cel mai înalt vârf. Acolo este Grota lui Zeus, spre locul acela mergeam noi.

O rătăcire voluntară printre satele acelea pitoreşti îmi readuce aminte de sate din România. Copiii umblă pe străzi, tractoarele sunt parcate aiurea, caroserii vechi de maşini stau pe la marginea drumurilor fără gropi. Bărbaţii sunt şi aici înspre vârsta a treia şi au aceeaşi poziţie dominantă în societate, adică îi găseşti mai mult pe la taverne sau stând pe scaune în faţa caselor. Au şi ei magazine cu de toate, case vechi şi case noi, case urâte sau frumoase. Ca peste tot. Am reuşit să deosebesc o grădiniţă dar n-am văzut şcoli, asta nu înseamnă că nu există, probabil că sunt chiar de bănuiesc despre tineri că sunt plecaţi în altă parte să muncească.

Din loc în loc au şi ei panouri mari de tablă, albastre, cu litere şi steluţe galbene, pe care scrie în greceşte că aici s-a făcut cutare lucrare cu bani din fonduri europene. Dacă ţinem cont că aderarea efectivă a greciei la UE s-a întâmplat la 1 ianuarie 1981 şi de atunci încă tot apar indicatoare care păstrează atenţia asupra a ceea ce s-a făcut din banii comunitari, ne putem aştepta ca şi la noi, peste vreo 40 de ani să se termine de asfaltat şoselele din Apuseni, spre Gheţarul de la Scărişoara, de exemplu...

La poalele Muntelui Dicte un complex turistic în toată legea: parcare imensă pentru autoturisme şi autocare, restaurante, magazine cu suveniruri şi tarabe cu produse artizanale. Aici, cu doi euro poţi bea un suc proapsăt de portocale, stors în faţa ta, sau din tufele alăturate poţi culege o pălărie de paie luată de vânt şi agăţată prin vreo creangă, despre a cărei existenţă vânzătorii nici nu mai ştiu şi nici măcar nu le mai pasă.

În faţa restaurantelor stau greci bătrâiori, şmecheri şi cu talent de atragere a clienţilor. Se laudă că ştiu toate limbile de pe faţa pământului, dar de fapt cunosc doar greaca şi ceva engleză. Din celelalte au învăţat doar numere, formule de politeţe şi înjurăturile. Am întâlnit un chelner ce se lăuda că a fost marinar şi a petrecut destul timp pe la Constanţa. Povesteşte că, ehe, pe vremea lui femeile erau ieftine! O amantă era plătită cu o pereche de ciorapi, dar nu oricum, un ciorap azi şi celălalt după încă o noapte de dragoste. O femeie, chelneriţă cu mustaţă (am impresia că o mulţime de grecoaice ar trebui să se epileze sub nas) se laudă că ştie ceva româneşte. Explicaţia? În fiecare săptămână vine un grup "de la Romania, de la Filaret!" Iar într-un imens magazin cu suveniruri, în care te poţi plimba în voie, cântă melodia lui Zorba Grecul. De fapt, am observat că în aproape toate magazinele în care am intrat în Creta, aproape instantaneu începea acest cântec. Am şi observat că vânzătoarea, când îi intra un grup de turişti în magazin, punea CD-ul cu Zorba de la început...

Memento

Zeus a fost copilul lui Cronos şi Rhea şi ar fi trebuit să fie mâncat de tatăl său, părinte obsedat de spaima de a nu-i fi luat tronul de către unul din fii. De fapt, Cronos procedase într-un fel oarecum asemănător, castrându-l pe tatăl său, marele Uranus, şi ajungând să domnească în locul acestuia, aşa că ştia prea bine despre precedent. Revenind la Zeus, viaţa i se datorează vicleşugului mamei lui, care i-a dat lui Cronos să înghită un pietroi, salvându-şi astfel copilul. Apoi, l-a ascuns într-o grotă din insula Creta unde va creşte viitorul zeu al zeilor. Aici, bebeluşul Zeus va fi îngrijit de două nimfe ce-i vor da laptele caprei Amaltheia. Ca să nu se audă plânsul micului zeu, cei cinci kureţi, războinici ai locului, copii ai lui Socos şi Cambe, făceau zgomot cu armele. Până când Zeus a crescut mare şi şi-a împlinit destinul, devenind stăpânul lumii. Iar dacă ar veni acum în locurile unde s-a născut şi a copilărit, ar vedea că pe aici sălăşluiesc nişte greci care vând tot felul de prostii cu numele lui, iar alţii vin cu măgarii până la gura peşterii, luminată pe dinăuntru de nişte torţe ce nu se sting niciodată.

Locul copilăriei lui Zeus

Ca să ajungi la locul unde Zeus a făcut primii paşi şi a băut primul lui lapte de capră poţi urca în două moduri. Fie străbaţi cei aproximativ 1.000 de metri pe jos, urcând sute de mici terase-trepte făcute din piatră, lustruită de câţi drumeţi au trecut pe acolo, fie închiriezi unul din cei 4-5 măgari pe care-i vei găsi la baza urcuşului. ţi se vor cere 15 euro ca să fii dus până sus şi 20 ca să te şi întorci călare pe animal. Stăpânii bietelor dobitoace ghicesc de regulă imediat cam din ce parte a lumii vii, iar dacă au ideea că ai fii român nu se mai obosesc să-şi ofere serviciile, probabil că n-au văzut încă pe nimeni de la noi care să dea banii pe călărit măgarul. Oricum, până la intrarea în grotă este un furnicar de oameni de diverse naţionalităţi, cum greu îşi poate cineva închipui că există. Unii urcă, alţii coboară, iar câţiva se odihnesc pe câte o treaptă, pretextând că admiră peisajul, dar de fapt aceştia regretând din tot sufletul lor că n-au scos 15 euro din buzunar pentru a se scuti de un asemenea efort!

O dată ce ai făcut faţă urcuşului abrupt te vei trezi în faţa unui sistem de magazii şi o gheretă unde se eliberează biletele. La Grota lui Zeus, ca dealtfel pe tot cuprinsul Cretei, există reduceri semnificiative sau chiar scutiri de plată pentru diverse categorii de vizitatori. La peşteră, copiii sau pensionarii nu plătesc absolut nimic. Chiar înainte de a pune piciorul pe prima treaptă a scărilor metalice ce te vor duce în adânc, s-ar putea să-i auzi pe supraveghetori cum ţipă. Poate nu-ţi vei da seama ce anume strigă ei, dar vei înţelege când vei ajunge jos. Desigur, ei fac asta pentru că văd cum în adâncurile peşterii cineva face poze, deci încalcă regulile, dar n-am observat să fie şi vreo metodă de-i pedepsi pe îndrăzneţi...

Despre peşteră s-ar putea spune că are intrarea oarecum asemănătoare cu cea a Gheţarului de la Scărişoara. Un fel de aven în care cobori pe scări metalice dotate cu balustrade. Marea deosebire este însă dată de conţinut. Dacă în România este vorba de un gheţar, la Grota lui Zeus vei găsi formaţiuni carstice deosebit de interesante pentru cineva care nu a mai vizitat peşteri, altfel nişte banalităţi. Din păcate, în zestrea de forme pe care le-a luat calcarul aici se văd urme de barbarii ale vizitatorilor din trecutul ceva mai îndepărtat, respectiv stalactite şi stalacmite rupte. În schimb, iluminatul peşterii adânci de aproximativ 150 de metri este deosebit de interesant şi puternic, aş putea spune că este imposibil să pierzi ceva dacă ai scăpat pe jos, atât de multă lumină electrică este. Aş putea spune că seamănă cu o groapă uriaşă, de parcă ar fi fost teaca unui pumnal uriaş.

Există şi o apă, un mic lac subteran, adânc poate de vreun metru şi plin de monezi aruncate de cei care ar dori să primească puţin din puterea şi norocul celui mai mare zeu. Desigur că am fost copleşit de fiori când cineva din micul meu grup, cu voce tare, şi-a pus întrebarea despre modul în care s-ar putea recupera aceşti bani şi cam ce cantitate s-ar putea "extrage", ce ar însemna ea în euro? Apoi, a început să analizeze câteva metode: să folosească un magnet, să sară în apă şi cu ajutorul unei lopeţi să adune monedele sau este nevoie de o soluţie mai avangardistă? Din fericire, după o scurtă spaimă, am realizat imediat că prietenul meu doar glumea şi chiar se uita la mine, curios dacă nu cumva voi fugi de lângă el cu spatele încărcat de ruşine!

O intrare în Grota lui Zeus este foarte departe de ceea ce ştiţi că înseamnă o coborâre în măruntaiele pământului, adică linişte şi întuneric, eventual să auzi cum pică stropii de apă de pe stalactite şi fac un sunet ca o plescăitură prelungă şi cu ecou încărcând de mister aerul pe care-l respiri. Nici pomeneală de aşa ceva, sunt sigur că sunt foarte rare momentele în care nu se află nimeni pe podeţele amenajate pentru a străbate peştera, în permanenţă va fi cineva mai îndrăzneţ cu vreun aparat de fotografiat cu bliţ care încearcă să capteze imaginea vieţii lui, dar nu reuşeşte decât să irite supraveghetorii care, aşa cum am spus, parcă abia aşteaptă să strige la tine: "No flash! No flash!" De sus, de la intrarea în peşteră, ei văd fiecare străfulgerare de lumină provocată de aparatele de fotografiat moderne.

După ce ai părăsit răcoarea peşterii, dacă undeva în sufletul tău există vreo fărâmă de patriotism, s-ar putea să ai un uşor şoc. Este posibil să te întrebi dacă în România nu s-ar putea dezvolta o afacere în jurul unui mit oarecum asemănător? Căci despre valorificarea poveştilor cu legendarul erou Iorgovan, a minunatelor şi fantasticelor întâmplări cu acesta de pe Valea Cernei, de exemplu, nu s-ar putea spune că există ceva concret la noi în ţară. Şi, de fapt, îţi dai seama că nici grecii nu excelează în valorificarea mitului lui Zeus, în cazul acestei peşteri. Eu, de exemplu, sub o stalactită mai deosebită aş fi pus un mic panou care să informeze vizitatorul că se află în locul în care a fost atârnat leagănul bebeluşului Zeus, iar despre lac aş fi spus că acolo era îmbăiat de către nimfe. Cât priveşte capra, i-aş fi găsit şi acesteia o scobitură unde să-i inventez un culcuş...

Ieşit la lumina zilei şi privind la măreţia platoului Lassithi, este imposibil să nu te întrebi dacă întinderea aceea minunată din faţa ochilor nu a fost cumva făcută chiar de zei, atât este de dreaptă şi de fertilă. Sunt sigur că te vei frământa: "Dar oare chiar a existat Zeus? Şi acolo, jos, pe platou să fi învăţat să călărească, să fii exersat mânuirea spadei împreună cu kureţii? Desigur că doar în joacă, doar lui nu-i trebuia să se bată cu fierul, el avea alte metode, mai puternice şi mai rafinate..."

Şi totuşi, uleiul...

Făcând calea întoarsă şi fiind încă sub impresia minunatului platou Lassithi, în minte rămânând mai ales perspectiva lui văzută din buza Grotei lui Zeus, la intrarea în Agios Nikolaos am găsit "Cretan olive oil farm", o reconstituire a unei oloiniţe tradiţionale de pe insulă. Noi, micul grup românesc, speram să vedem concret cum se face adevăratul ulei de măsline. Asta mai ales datorită ideii pe care ne-o inoculase o cunoştinţă din România care, aflând că mergem în Creta, ne-a spus: "Puteţi să vă cumpăraţi ulei de măsline de acolo, sau măcar gustaţi-l! Veţi constata că produsul pe care îl găsiţi în magazinele noastre nu are nicio legătură cu uleiul de măsline..."

Revenind la fermă, trebuie spus ca aceasta era de fapt un imens imobil pătrat cu un etaj, nivelul superior fiind înconjurat de o terasă a cărei balustradă de lemn era înroşită de flori. Casa se află într-o curte, pătrată şi ea, toată suprafaţa având latura de vreo 35 de metri. Intrarea principală se face pe o poartă de lemn, înaltă, ce mi-a adus oarecum aminte de Maramureş, fără a avea însă splendoarea celor româneşti. În curte, pe o latură a acesteia se găseşte modelul a ceea ce era cândva o moară de vânt. De fapt, după cum aveam să aflu, în toată Creta mai funcţionează o singură moară care foloseşte forţa vântului, mi s-a şi spus locul unde se află aceasta explicându-mi-se şi cum pot ajunge acolo. Explicaţiile lui Tassos Spiridis, despre care voi vorbi puţin mai jos, au avut darul să mă lămurească într-o anumită chestiune. În multe locuri din Creta, în general la sate sau lângă anumite pensiuni dar şi ca simboluri pe obiecte de artizanat, am văzut binecunoscutele elice ale acestora cu palele confecţionate din pânză. Acum nu mai au aceea destinaţie, respectiv moară de vânt, ci au în general un scop decorativ. Totuşi, în unele locuri, fostele mori au fost transformate în utilaje ieftine de scos apa din puţurile forate după ce s-a abandonat morăritul. În curte mai este un cuptor de făcut pâine şi un fel de chioşc lunguieţ, unde poţi gusta un vin bun, sau rachiu, miere, ulei şi tot ce ţi se lasă.

Intrând în imobil, vei păşi în camera de la parter a acestuia, apoi vei observa imediat cine este vedeta: un măgar! Animalul era folosit odinioară ca forţă mecanică în instalaţiile tradiţionale cretane de obţinere a uleiului de măsline, dar acum era bătrân, se îngrăşase şi ducea o viaţă plină de huzur, după cum spunea Tassos, măgarul nefăcând altceva decât să stea toată ziua pe loc, să se lase mângâiat şi să mai înghită câte o bomboană dată de turişti. Da, asta da viaţă de măgar! Despre cum se produce uleiul de măsline nu mi se pare atât de important să povestesc acum, voi spune doar câteva cuvinte. Cel mai important lucru de ştiut este acela că uleiul se obţine prin presare la rece prin mijloace mecanice, în cazul nostru măgarul se mişca în cerc, punând în mişcare nişte roţi care zdrobeau măslinele iar lichidul era curgea în nişte recipiente. Cu cât se intervine mai mult în principiile metodei tradiţionale, cu cât se stoarce de mai multe ori pasta care rezultă din zdrobirea măslinelor, cu atât calitatea devine mai slabă. Recunosc că am încercat să-mi închipui cam cum se obţine uleiul ce se vinde în marile magazine cu eticheta de "extra-virgin", dar n-am atâta fantezie!

După ce Tassos explică tot procedeul, după ce-ţi arată cu foarte multă bunăvoinţă la ce foloseşte fiecare obiect din încăpere, te serveşte cu un pahar de vin. Apoi, te invită la etaj să guşti un păhărel de rachiu, un vin, miere. Bineînţeles că surpriza este imensă, ajungi în altă încăpere uriaşă şi te întrebi dacă nu cumva tot imobilul are doar două camere. Aici este plin de rafturi cu produse tradiţionale cretane. Nu le mai enumăr, spun doar că un săpun de măsline pe care în oraş îl puteai cumpăra cu 3-4 euro, aici costă cam 50 de eurocenţi! Este lesne de imaginat de cât interes s-au bucurat rafturile lui Tassos. Şi ca să închei cu magazinul, mie producându-mi întotdeauna o adevărată spaimă să intru la cumpărături cu ai mei, voi spune că rachiul a fost excelent. Am gustat mai mult să-mi fac o idee, neuitând că totuşi sunt şofer. Însă, nu ne-am aventurat în a cumpăra foarte multe sticle, deoarece ar fi devenit o problemă la transportul bagajelor cu avionul. Mi se face milă de orice valiză, n-aş vrea să fiu în locul niciuneia ştiind cum este manipulată...

Acum urmează surpriza: Tassos Spiridis a lucrat în România vreo doi ani. Este un bărbat bine, zic eu, poate şi pentru că este mare consumator de ulei de măsline. Are studiile în management şi localul este al lui, pornind la început ca un hobby iar apoi dezvoltându-l pe o idee profesionistă. Percepe o taxă de un euro pentru a-i vizita ferma, dar eu cred că aceasta este mai mult un simbol, căci profitul îl obţine de pe urma vânzărilor din magazin, credeţi-mă că este imens şi are cam tot ce poate dori un turist să sumpere din Creta, mă refer la chestii de mâncat şi de băut. Se pare că bărbatul are şi o imensă admiraţie pentru vinurile româneşti pe care le consideră a fi excelente, şi a avut timp să le guste cât a lucrat în Bucureşti. Şi urmează întrebarea, dar unde aţi lucrat domnule? "Am fost consilier la una din firmele lui Sorin Ovidiu Vântu!" Şi, probabil văzând feţele noastre lungi, a precizat: "Poate o fi un om de afaceri controversat, dar pentru mine a fost doar un job, eu mi-am făcut meseria şi asta aş face oricând!"

Sfârşitul zilei

Tassos s-a dovedit a fi un om extrem de agreabil, nu ne-a spus o singură dată că s-a sfârşit programul vizitei, iar fără să ne dăm seama noi au fost închise porţile fermei şi astfel am ieşit pe o poartă laterală!

Până acum, din povestirea zilei cretane am omis intenţionat un singur lucru: vizita într-o mănăstire! Asta s-a întâmplat în localitatea Agios Konstantinos, aflată la marginea platoului Lassithi. Se intra pe o poartă mare şi larg deschisă, iar în curtea interioară, lângă corpul chiliilor, dădeai de un perete mare, alb, ca o aripă ce pleca din trupul capelei. Aici, sub un leandru roşu ca sângele era un scaun. Gol, de parcă aştepta pe cineva să se aşeze. Uşa de la biserică era nezăvorâtă. Puteai să intri, să vezi, să te rogi, să aprinzi o lumânare, să laşi într-o tăviţă o monedă. În curte, curios, am încercat câteva uşi. Neîncuiate...

Asemenea vizitei din mănăstire avea să fie toată şederea în Creta. O plimbare prelungă printre uşi deschise. Am descoperit că feţele cretanilor seamănă cu ale ţăranilor noştri. Dar grecii l-au inventat pe Zeus, în timp ce noi, despre Zamolxe, vorbim doar în şoaptă. Poate şi pentru faptul că, aşa cum spune legenda, el a fost sclavul lui Pitagora...