"Nu-i pot da afară pe preoţi!"

Prea Sfinţitul Părinte Lucian Mic s-a născut la 9 septembrie 1970 în municipiul Arad, unde şi urmează şcoala primară. Între anii 1987 şi 1992 va urma cursurile Seminarului Teologic Liceal "Episcop Ioan Popasu" din Caransebeş, după care va fi student al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii "Aurel Vlaicu" din Arad pe care o absolvă în 1996. În 2001 se va înscrie la cursurile de doctorat ale Facultăţii de Teologie din Oradea.

A intrat vieţuitor al Mânăstirii Hodoş-Borog din judeţul Arad (1990), hirotonit diacon apoi preot pe seama aceleiaşi mânăstiri. Este transferat de către IPS Sa Nicolae, Mitropolitul Banatului, la Catedrala Mitropolitană din Timişoara, iar în 1995 devine stareţ al mânăstirii de la Româneşti. După ce a fost tuns în monahism, numit Exarh al mânăstirilor din Timiş iar apoi este hirotesit Arhimandrit, în 2000 este ales Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, cu titlul "Lugojanul". În 2006, la propunerea IPS Nicolae Corneanu a fost ales şi instalat Episcop al Caransebeşului.

În primul rând, Prea Sfinţite, este greu să ajungi episcop? Iată, sunteţi un om tânăr şi, judecând după figurile înaintaşilor dvs., pe care le vedem aici în tablourile din salonul episcopal, această funcţie se dobândeşte după ani mulţi de trudă...

Ce pot să fac eu? Este lucrarea lui Dumnezeu! Dar să ştiţi că nu sunt o excepţie, au fost şi alţi episcopi tineri, ba şi mai mici în vârstă decât mine. Bineînţeles că există şi o limită de vârstă, nu poţi dobândi acest scaun dacă nu ai treizeci de ani şi mai sunt şi alte criterii. Până la urmă, dacă omul ajunge la o funcţie înaltă, este foarte important ce se găseşte în sufletul său. Dacă a obţinut-o în urma strădaniilor sale doar de a se mări peste alţii, şi nu a fost mânat de dorinţa de a lucra pentru ceilalţi, atunci totul devine un eşec. În cazul nostru, un eşec în primul rând pentru el, apoi pentru credincioşi şi, în general, pentru biserică. Dar, vă spun, în ceea ce mă priveşte, nu ştiu dacă trebuie făcut ceva anume ca să devii episcop, nu mi-am pus problema asta, vă repet, este lucrarea lui Dumnezeu!

Fiind un episcop neînaintat în vârstă, nu mă pot abţine să nu vă iscodesc despre prezenţa tinerilor la slujbe. Participă sau nu?

Vin ei, dar nu aşa cum ne-am dori! Cred că, deşi sunt ore de religie la şcoală, ceea ce ne-ar face să ne gândim că prezenţa celor tineri la liturghii ar trebui să fie masivă, acest lucru nu se întâmplă. Motivul este unul limpede: între profesorul de religie şi preotul din biserică nu există o legătură strânsă, o conlucrare dacă vreţi. La şcoală, profesorul îşi vede de orele lui, iar apoi pleacă acasă. Sunt foarte multe cazuri în care nu există o legătură apropiată, sufletească, între profesorul de religie şi preotul din parohie. Ori, pentru a creşte gradul de participare al tinerilor la serviciile divine este nevoie de stimularea lor. Să spunem, de înfiinţare a unor comitete în fiecare parohie, în care preotul să încerce să-i facă să participe la viaţa de zi cu zi a bisericii. Ar putea fi organizate, în paralel, activităţi sociale şi culturale. Există parohii din eparhia mea unde acest lucru s-a şi întâmplat. Dar, dacă ar fi să măsurăm acest lucru, cred că ne aflăm la 20 % din potenţial.

Asta înseamnă că ar trebui o reformă în sânul Bisericii? Să începem prin a scurta lungimea slujbelor, poate că aşa ar fi mai atractiv?

Desigur că se poate pune acestă problemă. Dar eu nu mă gândesc la o reformă sub aspectul cantitativ. Ce să-i faci sfintei liturghii? Se mai poate scurta, dar până la un punct, căci aceasta are un anumit ritual, care se desfăşoară după anumite rânduieli. Ah, dacă vă gândiţi la scaune în biserici, asta se poate rezolva, să fie la fel ca şi la catolici sau protestanţi, se poate face o schimbare în acest sens. Dar, sunt sigur, problema nu este la lungimea unei slujbe, ci la calitatea acesteia! Aici trebuie făcute schimbări! Avem nevoie de preoţi buni, ne trebuie cântăreţi în biserică. Aceştia să fie tineri, ca să-i atragă şi pe alţii. Ne trebuie cor în biserică, tineri care să cânte, să fie o încântare să mergi la liturghie.

Da, la episcopie e mai uşor, dar cum s-ar face asta în teritoriu?

Aţi văzut grupul Katharsis, tinerii pe care-i am la Caransebeş? I-aţi ascultat ce frumos cântă?Sunt moldoveni de la Botoşani, dar sunt motivaţi să stea aici! Asta le-am spus şi preoţilor, să motiveze pe tineri, nu ştiu cum pentru fiecare parohie în parte. Dar să se dea peste cap, să facă! Păi motivează şi tu preote, sau protopop, ce eşti! Dar, am remarcat o stare de pasivitate generală. Eu îi mai scutur din când în când, dar nu vreau nici să se spună despre mine că sunt dictator sau sunt prea aspru. Eu nu pot să muncesc pentru fiecare parohie în parte. Preotul trebuie să facă asta...

Păi, de ce nu-i înlocuiţi pe cei de care nu sunteţi mulţumit?

Dar sunt preoţi la 50 de ani care nu mai vor să facă nimic, dar absolut nimic! Ce pot să fac cu ei? Nu pot să-i dau afară, că nu sunt mineri şi nici salarii compensatorii nu pot să le dau. N-am nici cum să-i scot la pensie, trebuie să-i ţin până la 65 de ani. Dar le-am spus, când fac vârsta de 65 de ani, când ies la pensie, unul să nu mai fie! Nu se poate să avem atâţia absolvenţi de seminar şi să nu fie parohii vacante...

Şi totuşi, ce s-ar mai putea schimba?

Deci, nu la lungimea slujbei este problema! Şi, fie vorba între noi, să mergi duminica două ore la biserică nu este mult! Dar, aşa cum le-am spus preoţilor, dacă la sfânta liturghie nu prea avem cum să o modificăm, dar seara, sâmbăta sau duminica am putea face ceva cu vecerniile. S-ar putea pune altceva în locul lor, ceva care să fie mai atractiv. Să renunţăm la vecerniile noastre clasice! Haideţi să-i implicăm pe tineri, pe oameni, pe credincioşi în general. Să-i punem să citească rugăciuni, texte din Sfânta scriptură, iar apoi să tălmăcim cuvântul lui Dumnezeu. Să zicem, un fel de servicii divine publice alternative. Deci, aici s-ar putea face schimbări şi la calitatea slujbei. Pentru că, vă spun cu toată sinceritatea, am întâlnit tineri care după o liturghie bine făcută, au spus că nici n-au simţit cum trece timpul, nu s-au plâns că-i doare spatele, că-i dor picioarele şi alte asemenea...

Dar poate că şi predica ar trebui să fie mai percutantă, nu credeţi?

Aşa este. Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să fie rostit cu voce mai puternică, mai hotărâtă. Da, predicile noastre trebuie să fie ancorate în realitate, iar cuvântul lui Dumnezeui aplicat la vremea noastră pentru că, ştim acest lucru, cuvântul Lui este veşnic şi nu se schimbă după epocă sau după generaţii. Poate fi aplicat în orice vreme şi, în acelaşi timp, să fie mereu proaspăt şi actual.

Haideţi să vă mai întreb ceva, i-aţi văzut pe tinerii călugări care stau la intrările în magazine sau la colţ de stradă! În Timişoara se fac eforturi să fie alungaţi cerşetorii din intersecţii, dar călugării rămân. Ce s-ar putea face în privinţa cerşetoriei lor?

Aveţi perfectă dreptate. Eu nu ştiu pe nimeni din Biserică să aprecieze această metodă. Dar, vă spun un lucru: majoritatea dintre ei sunt infractori, nu călugări! Ştiţi, nu îi este nimănui greu să îmbrace o haină neagră, să-şi lase barbă şi să stea cu o plăcuţă în piept la cerşit. Aici cred că ar trebui să intervină şi autorităţile. În eparhia noastră noi le-am dat tuturor legitimaţii, nu cunosc situaţia din ţară. Cred că organele abilitate ar trebui să verifice dacă respectivii sunt sau nu călugări.

Deci nu credeţi că ar fi călugări adevăraţi?

V-am spus, am mari îndoieli în această privinţă. Şi, apoi, şi eu am fost stareţ, la Mânăstirea Izvorul Miron de la Româneşti, dar am făcut ceva, n-am stat cu mâinile în sân, însă nu cu astfel de metode.

Poate ar trebui altfel instruiţi călugării, astfel încât să le repugne cerşetoria...

Să vă spun ceva: ducem o mare lipsă de călugări! Vreau să spun de oameni care au vocaţie, că nu toată lumea are chemare pentru aşa ceva. Foarte mulţi după ce au ajuns călugări, după ce au fost hirotoniţi, au avut o evlavie deosebită. Apoi, la scurt timp, au dezertat. Au fugit. S-or fi plictisit, eu ştiu...

Poate li s-a părut prea grea haina monahală...

Poate. Şi foarte mulţi au venit de tineri, să facă şi să dreagă. Ca, la un moment dat să sucombe sub povară şi să se ducă. Aici este ca şi în familie. Dacă nu este dragoste totul pare foarte greu. Pentru că, la fel cum este între doi soţi, cu ajutorul iubirii se uită toate necazurile. Nu se vede că apartamentul este mic, că nu are gresie, că locuinţa nu se află în centrul oraşului. Cu dragoste se depăşeşte orice obstacol!

În încheiere, ce părere aveţi de recrudescenţa gnosticilor?

Ştiu că, în Timişoara, ei se întâlneau pe undeva prin Iosefin. Gnosticii nu sunt o noutate, au apărut încă din primele secole ale creştinismului. Am stat şi eu de vorbă cu câţiva care au participat la reuniunile lor. Să ştiţi că intelectualii care preferă să meargă la gnostici sunt, de fapt, oameni care nu se regăsesc în sânul Bisericii Ortodoxe. Ori ei, ducându-se la astfel de reuniuni, emit ipoteze, îşi dau cu părerea, fac tot felul de speculaţii. Desigur că este mai comod aşa. La noi, în Biserică, există nişte rânduieli, n-aş vrea să le spun dogme, poate mai potrivit ar fi cuvântul axiomă. Sunt reguli care spun că aşa este credinţa şi aşa trebuie făcută. Eu nu-i exclud, nu sunt fundamentalist. Noi trebuie să mergem pe calea bătătorită, cea lăsată de sfinţi. Orice abatere, la stânga sau la dreapta este o tendinţă spre extremism, iar extremismul vine de la Diavol. Ei se pot considera creştini ortodocşi, dar nu cred că sunt. Tendinţa lor este una sectară. Nu au o viaţă bună, nu se duc regulat la biserică, nu se spovedesc, nu se împărtăşesc, mai devreme sau mai târziu vor cădea...

Prea Sfinţite, vă mulţumesc... Doamne ajută!