Cu Sabin Păuţa despre cele două Românii...

Sabin Păuţa s-a născut în 8 februarie 1943 la Moniom, lângă Reşiţa. Este compozitor, pianist, dirijor şi profesor. A absolvit Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti. Apoi, s-a specializat în compoziţie şi dirijat la Academia Chigiana din Siena, Italia. Din 1984 s-a stabilit la Plainfield, statul New Jersey, SUA. Probabil că este unul dintre cei mai cunoscuţi români. Însă, cu siguranţă, face parte dintre cei 2.000 de americani notabili, după cum rezultă din "Two Thousand Notable American men", volum editat de American Biographical Institute. De asemenea, Păuţa se află pe aceeaşi pagină şi deasupra lui Luciano Pavarotti în "Who's who in music", editat la Cambridge. Acest din urmă aspect se datorează ordinii alfabetice.

Se spune că înainte de 1989 muzicienii nu erau foarte năpăstuiţi. Sau, cel puţin, asta era impresia. Sabin Păuţa este unul dintre marii noştri compozitori şi dirijori despre care majoritatea credea că era un favorizat al sorţii. Să fii în lagărul comunist şi, totuşi, să pleci dincolo când vor muşchii tăi, nu era, să recunoaştem, la îndemâna oricui! Nu oricine avea un paşaport! Sabin Păuţa, care a activat mulţi ani la Iaşi, recunoaşte că a fost unul dintre cei mai favorizaţi oameni ai regimului trecut. Asta, până când i s-a interzis să meargă la Praga, acolo unde tocmai i se dirija o simfonie. Maestrul mi-a mărturisit că nu ştie nici acum de ce i s-a spus "stop" plecărilor şi revenirilor sale în România. Se pare că a fost momentul de răscruce al vieţii sale. Cred că muzicianul şi-a pus, atunci, pentru prima oară, problema apartenenţei. Probabil că a fost ca un vierme într-un măr, care l-a ros încetul cu încetul. Iar la momentul potrivit acesta a scos capul afară din fruct.

Acum, după atâţia ani de America, Păuţa spune că, având atâtea colaborări cu filarmoncile româneşti, a ajuns să stea mai mult în ţară decât acasă la el în SUA. Şi, unde altundeva decât la Moniom, la ceea ce el numeşte casa de vacanţă, de fapt casa părintească, pe care nici măcar nu se gândeşte să o vândă, sau să o dea la neamuri. Deci, având un interlocutor extrem de fin cunoscător în de-ale românismului, n-a fost greu de ales ca temă a interviului percepţia asupra românilor atunci când ajung peste hotare.

Maestre, de ce ai plecat din ţară? Ce-ţi lipsea?

Nimic! Absolut nimic! Eu n-am plecat pentru că muream de foame! Eu n-am stat la coadă niciodată în România. Dacă aveam 4.000 de lei salariu pe vremea aceea, la Iaşi, fiind conferenţiar, mai primeam vreo 15.000 de lei de la Uniunea Compozitorilor, din drepturi de autor. Muzica mea se cânta peste tot, muzică uşoară, de operă, simfonică... muzica mea era peste tot în România! Pur şi simplu am plecat din raţiuni politice, dar în acelaşi timp nu mă consideram un dizident. N-am fost niciodată un dizident, n-am ieşit în piaţa publică să-mi dau foc, sau eu ştiu ce, cu surle şi trâmbiţe, cum a plecat Paul Goma...

Şi cu toate astea, la prima ocazie...

... da, la prima ocazie am plecat. Asta după ce mi s-a reţinut paşaportul, când nu m-au lăsat să merg la concert la Praga. N-am înţeles nimic şi credeam că nu voi mai ieşi niciodată din ţară. Apoi, printr-o întâmplare, în cadrul unui schimb cultural cu America, mi s-a dat drumul. Nu mi-a venit să cred până n-am ajuns acolo. Dar, să ştii: eu n-am copt nimic, am stat patru luni în America, ca invitat al lor, ca oaspete, şi am avut timp să mă gândesc! Dar acolo, după ce am vizitat 14 oraşe şi m-am întâlnit cu zeci de oameni, mi-am dat seama că nu sunt ultimul. Ca să-ţi dai seama cine eşti trebuie să te duci afară din ţară, că nu poţi fi împărat în satul tău, nu ştii cine eşti până nu pleci. Pentru noi, noi înşine suntem cele mai mari cunoscute. Pentru asta ne-am născut, să trăim şi să ne cunoaştem. În momentul în care poţi zice că te-ai cunoscut e gata, poţi să te duci undeva şi să te închizi, să stai acolo, pentru că nu mai ai de ce să trăieşti. Dar eu, la 65 de ani, încă mă surprind pe mine. Cu lucruri pe care nu mă credeam în stare să le fac, şi bune şi rele. Pentru că nu ne cunoaştem, acesta este adevărul...

Şi ce le-aţi spus, cum aţi motivat decizia de a rămâne în America?

După ce am cerut azil politic au venit toţi să-mi ia interviuri, pentru că totuşi, până atunci, am fost ca o persoană oficială pentru ei. S-a mai scris despre mine în ziarele lor, şi asta încă înainte de a decide să rămân acolo. Evident, toţi mă întrebau de ce am rămas. Le-am spus că eu am venit pentru că am ceva de oferit. Eu am ceva de oferit, aşa le-am spus! Nu mai eram tânăr, dar nici bătrân, aveam patruzeci şi ceva de ani şi iată că, în 20 de ani le-am dat ceva. Deci am fost douăzeci de ani directorul muzical, dirijorul, celei mai vechi orchestre din New Jersey...

...aţi devenit cetăţean de onoare al oraşului Plainfield...

... da, după 24 de ani de stat în America, de fapt scrie acolo în carte ce am făcut eu pentru America... aşa... am primit cheia oraşului... s-a decretat Ziua Sabin Păuţa în oraş...

...îmi închipui ce bine v-aţi simţit!

Domnule, când cineva îţi apreciază munca nu ai cum să nu te simţi grozav! Adică eu am fost alungat din ţara mea, ca fiind indezirabil. Ei m-au adoptat şi m-au primit cu braţele deschise. Ce era să spun, nu, eu sunt român, lăsaţi-mă în pace? Deci, trebuie să fii anormal să fii într-o ţară şi să refuzi nişte onoruri. Mai ales într-o ţară în care nu ai trecut ca un musafir, ci ai petrecut jumătate din viaţa ta... Uite, numele meu este lângă acela al lui Pavarotti, pentru că aşa s-a întâmplat să fie...

Doream să vă întreb, ştiţi, ni se inocula ideea că şcoala românească de muzică este printre cele mai bune, că suntem al naibii de buni la aritmetică şi alte chestii din astea... Chiar aşa este? Suntem noi aşa de buni?

Da, chiar aşa este, şcoala românească de muzică este foarte bună. Şi nu numai asta. Cei mai buni medici din SUA sunt români. Cei mai mari ingineri, cei mai buni matematicieni sunt români!

Deci nu este chiar o vorbă spusă în vânt?

Păi nu! Cine ţine în spate Cape Canaveral? Unul este Constantin Corduneanu de la Iaşi iar celălat e Ciprian Foiaş de la Reşiţa. Ei ţin în spate toate chestiunile de zboruri spaţiale ale americanilor, ei sunt cei mai mari matematicieni în viaţă din SUA. O spun cu toată seriozitatea! Apoi, nu există spital în America unde să nu fie un diagnostician român. Profesorii lor, marii lor chirurgi, nu pun cuţitul până nu-l cheamă pe Zaharia sau pe Nicula sau pe Ionaşca. Ei intră în sală şi spun: "Ăsta are trei pietre la rinichi, vă salut!" Aşa fac, nici nu pun mâna pe tine! Pe mine, un copilandru de ăsta de treizeci de ani m-a întrebat de când sufăr de prostată şi nici măcar nu m-a atins... Deci, domnule, nu există spital din SUA unde să nu fie medici români. Şi eu cunosc destui medici, pentru că ei sunt o categorie specială de oameni, lor le place muzica, dar nu aşa, ci la un nivel extraordinar de înalt... Toţi medicii pe care i-am cunoscut sunt astfel... şi prietenii mei de aici, de la Iaşi, sunt tot aşa. Apoi, am unul aici la Sibiu care ştie muzică mai mult decât mine. În America, românii sunt de groază, îşi dau toată averea lor pe discuri, pe concerte...

Nu, nu este deloc o vorbă spusă în vânt, eu am cunoscut un medic la Iaşi, de la el am învăţat muzica. Eram un copil, aveam 23 de ani şi eram cel mai tânăr asistent din România. Ba nu, aveam 22 de ani. Şi când m-am dus la medicul ăsta şi am văzut două piane, când am văzut câte discuri are, am înnebunit! Era un evreu şi nu era un medic din ăsta cu bani, era mai sărac, sărman, cum să zic, pentru că nu lua şpagă cum iau medicii ăştia... Era un medic oarecare, nu avea un nume în medicină, deşi Iaşiul a avut întotdeauna o şcoală de medicină foarte bună. În fine, omul ăla trăia pentru muzică. Mi-a căzut părul din cap când l-am auzit cum cântă la pian! Mă umilea! Am rămas prieten cu el până a murit. Şi la fel cu alţi medici, am cunoscut câţiva care erau extraordinar de mari iubitori de muzică. Nu aşa, nu melomani...

Fiţi mai clar, românii noştri, când ajung în America, cum sunt de fapt? Sunt ei la fel ca aici?

Nu, nici vorbă, aici românii noştri sunt leneşi, lipsiţi de caracter, neserioşi, sunt delăsători, n-au cuvânt, aşa sunt! Pe mine m-au dezamăgit toţi prietenii mei din România. Dar eu am venit la ei, eu mă simt bine aici cu ei...

Deci acreditaţi ideea că există două Românii? Sunt două tipuri de români, cei de aici şi cei de dincolo... Are loc o metamorfoză evidentă?

Da, sigur! În momentul în care îl pui acolo, în America, se schimbă. În momentul în care îl plăteşti, îl respecţi, în momentul în care îi acorzi încredere fără să-l cunoşti toţi românii sunt altfel...

Ei trebuie doar să arate că pot?

Domnule, eu am avut unsprezece slujbe în SUA! Pe lângă aceasta de dirijor am fost organist de biserică, profesor la cinci universităţi... Nu mi-a cerut nimeni o diplomă, înţelegi? O dată nu mi s-a cerut! Ce copii legalizate după tot felul de acte? Eu scriam în CV că am fost acolo, am terminat acolo... Nu i-a interesat! Ştii cum a fost? Mi-a dat bagheta în mână şi mi-a zis, uite, ai patruzeci de minute să-mi demonstrezi ce poţi, să mă convingi... Acolo nu interesează ce religie ai şi ce grupă sanguină. Şi în momentul în care pui pe român în situaţia asta, îi dai credit, îi acorzi încredere din capul locului până la proba contrarie, în momentul în care-l plăteşti mai mult decât se aşteaptă el, în momentul în care-i creezi şanse să se manifeste, să arate el ce poate, ei bine, în momentul ăla românul este altfel!

Există vorba aceea, că-i dai un deget şi-ţi ia toată mâna, la românii din America nu mai e valabilă?

Poate că sunt şi aşa ceva, dar eu nu i-am cunoscut pe ăştia!

Se poate spune că aţi avut noroc?

Poate că sunt şi din ăştia, care ne fac de râs, cum sunt cei din Italia. Repet, pe aceştia eu nu-i ştiu. Românii pe care i-am cunoscut eu în America au ajuns nume mari şi au făcut cinste ţării.

Staţi puţin, să lămurim. Îşi fac cinste lor ca persoane sau ţării?

Păi dacă îşi fac cinste lor, fac şi ţării! Fac cinste locului de unde au plecat, naţiunii care i-a dat. Eu tot român mă simt, oriunde aş fi. Eu întotdeauna mă raportez la moşii mei de aici, din pământul de la Câlnic, pentru că îi simt. Din această cauză n-am vrut să vând casa. Eu tot aici mă simt bine, tot în locurile astea mă întorc întotdeauna şi aici voi muri.

Totuşi, am impresia că există două Românii. Iar una dintre ele are tendinţa de a mai fura din când în când. Nu credeţi?

Eu cred că mai degrabă este vorba de găinării, ceea ce este mai grav. Şi în America se fură, şi încă în stil mare. Americanul fură de stinge, dar nu-ţi ia papucii din casă... Eu sâmbătă mi-am uitat umbrela sprijinită de un copac în parc, duminică m-am dus şi am găsit-o tot acolo. Hai să-ţi spun cum e la mine acasă, ştii eu locuiesc la câţiva kilometri de "mall" de unde pot să-mi cumpăr o pâine. Este ca aici, de parcă m-aş duce până la Reşiţa. Şi eu nu închid uşa la casă, vara o las deschisă! Mă întâlnesc ulterior cu oameni care-mi zic: ştii, am fost pe la tine, nu erai acasă! Acolo nu se fură din casă, să-ţi ia televizorul, ţi-am spus, eu las uşa larg deschisă, vara, e căldură... şi plec în treburile mele... Asta vreau să-ţi spun: ăia fură milionul, nu-s găinari să-ţi ia lampa de pe noptieră! Ţi-am spus, românul când e afară se comportă altfel. Se poate ca acela care e găinar aici să fie şi acolo, dar eu nu i-am cunoscut pe ăştia! Am auzit doar, am citit în ziar, ce au făcut prin Italia şi Suedia... În America e însă altfel, acolo există chestia aia cu "self apreciation", adică să te porţi astfel încât să te poţi aprecia singur, care nu e o vorbă doar aşa. În momentul în care tratezi un român aşa, fără niciun fel de prejudecată...

Adică să nu ţii cont că-i din România?

Exact! Ei bine, atunci el se poartă altfel...

Ceea ce demonstrează că aici şi acolo sunt două chestii distincte, care ne fac să ne purtăm în mod diferit, în funcţie de cum şi cine suntem, despre nivelul nostru intelectual, dar şi în legătură cu locul unde ne aflăm?

Domnule, eu nu sunt filozof şi nici expert în treburi din astea de comportament, dar hai să-ţi spun o chestie! Eu iau oamenii la autostop, pentru că nu-mi place să merg singur. Şi, la sfârşit, ei îmi dau bani. Eu nu iau, le spun că mi-a făcut plăcere! Şi, atunci, se uită la mine, aşa, nu le vine să creadă. Le repet: mi-a făcut plăcere!

Şi în drumurile dvs. prin ţară, vă recunoaşte cineva?

Bine, dacă discutăm şi spun cine sunt, oamenii îşi amintesc. Cei mai în vârstă, nu tinerii, că ăştia nu mă ştiu, eu sunt plecat demult. Sigur că da, îşi amintesc de mine. Păi, să-ţi povestesc că am primit o vedere din Italia pe care, la destinatar, nu era trecută nicio adresă. Scria doar atât: Sabin Păuţa, România. Îţi dai seama ce cunoscut eram? Uite, o am aici, în cameră, dacă vrei o aduc să ţi-o arăt... Fără adresă, fără nimic! E ca şi cum ai trimite acum o vedere către Madonna... Toată lumea din America ştie unde stă ea! Aşa era cu mine în România...

Maestre, mii de mulţumiri, de aici din România de acasă...