Un uriaş în pădurile Dognecei. Încă trăieşte...

Un lăstar cât un bloc

Sequoia este un conifer din familia "Cupressaceae" despre care se spune că poate trăi 3.000 de ani, înălţimea lui poate să treacă de 100 de metri, iar grosimea trunchiului atinge 13 metri fiind foarte răspândit în Sierra Nevada din California. A fost botezat aşa în cinstea şefului triburilor indienilor cherokee, respectiv Sequoyah, care la începutul secolului XIX şi-a învăţat poporul să citească după un alfabet propriu.

În România sunt cunoscute zece locaţii unde creşte acest copac gigant, supranumit şi "arborele mamut". Două dintre ele se află în Caraş-Severin, la Băile Herculane şi Dognecea. Deşi este declarat monument al naturii, pentru protejarea acestuia nu se întreprinde nimic. În pădurile Dognecei au fost doi arbori sequoia, unul s-a prăpădit şi sunt şanse mari ca şi cel rămas să aibă soarta primului, crede pădurarul Florin Pocolin de la cantonul Cauna. Cauza? Comportamentul oamenilor, a aşa-zişilor turişti sau chiar a unora dintre localnici.

În comparaţie cu sequoia de la Băile Herculane, care este considerat tânăr deoarece are diametrul de 1,5 metri şi cu cei doi de la Măderat din judeţul Arad, care au 2 metri grosime şi au fost plantaţi în 1845, despre cel de lângă Dognecea s-ar putea spune că este puiet. Însă, unul uriaş, de aproximativ 20 de metri înălţime şi cam trei metri circumferinţa trunchiului. Asta înseamnă că a fost plantat în a doua jumătate a secolului XIX şi are, probabil, vreo 150 de ani...

Prin pădurea moartă

Era o căldură de te topeai din picioare. Florin pădurarul se pregătea să dea de mâncare la câini. Le făcea un amestec de şmer cu pâine, căci nu-l lasă inima să le dea doar pâine cu apă, că doar şi animalele au suflet. Mai are trei căţei, căci pe unul l-a spart o scroafă de mistreţ care venise la porumb. "Sunt buni şi câinii la speriat mistreţii, că-i sperie, dar dacă plouă ei se duc în cuşcă şi se culcă. Bine, hai că te duc la sequoia, că văd că nu te-ai săturat! Chiar mă miram că uite, e duminică şi încă n-a venit niciun timişorean să-mi ceară să-l duc acolo! Numai să le dau la câini..."

Omul făcea aluzie la o întâmplare petrecută cu vreo zece zile mai înainte, când apărusem acolo şi-l întrebasem care e drumul cel mai scurt către sequoia. "Treci două ape şi imediat după a doua se face o potecă în dreapta, urci 500 de metri şi ai ajuns!" Bineînţeles că n-am găsit nimic, că mie mi se părea că sunt zeci de poteci prin pădure şi m-am epuizat rătăcindu-mă. Aflasem de sequoia de la Dognecea de la oameni care nu i-au văzut niciodată, dar îi ştiau din auzite, că ar fi trei, ba cinci, că pe unul l-a trăsnit fulgerul, că au vrut să-i taie dar n-au putut că n-au găsit drujbă aşa de mare, că aşa-i românul şi tot felul de poveşti, fiecare diferită de cealaltă...

Bărbatul urca dealul pieptiş, părăsisem drumul ce pleca de la canton şi eram pe un fel de scurtătură, mergea înaintea mea şi rupea cu mâna crenguţele întâlnite în cale, dădea rugii ca să nu mă plesnească pe mine. Are 56 de ani şi se simte ca la douăzeci. "Da', da asta că nu mai fumez de mult. Când dohăneam eram tare obosit. Acum, mi-e ciudă pe cal că merge prea încet şi trebuie să-l trag după mine!" Ieşim din pădurea moartă, că aşa se spune la aceea din care n-au hoţii ce să fure şi pe acolo nu prea patrulează des, şi ajungem înapoi în drum. O minunăţie pe care, mă gândesc, nu mai umblă nimeni de pe vremea imperiului.

"Uite, am ajuns la întâlnirea asta de drumuri, dacă o iei la stânga dai direct în gura de la mina Ferdinand. La dreapta mergem noi, vom ajunge în ceva ce a fost de fapt o pepinieră. Austriecii au făcut-o demult, şi au pus aici cred că toate soiurile de copaci ce pot să crească. O să vezi, dar de fapt e vai de ea!"

Sequoia muritorul

Am ajuns într-un fel de luminiş. Florin s-a oprit în faţa mea, lângă un copac cu scoarţa roşietică şi roasă de parcă cineva ar fi trecut pe acolo cu un polizor uriaş şi mi-a spus: "Uite-l! A mai fost unul dar s-a uscat şi s-ar putea ca nici ăsta să n-o mai ducă mult. Oamenii sunt mai rău ca animalele! Vin până aici numai ca să dea cu pumnul în el şi să-i bage toporul sub coajă, uite tăieturile!" Pădurarul mă lămurea că nu au ce face cu scoarţa, doar o taie ca să o ducă de amintire pe acasă, vezi Doamne, pe unde au fost ei. Şi, de fapt, stratul superior este ca un burete mai tare, dacă ar fi culcat la pământ ai putea dormi pe el mai bine ca pe o saltea. Chestia cu datul cu pumnul tot mi se pare neverosimilă, dar el mă asigură că aşa e. "Dau cu pumnul! Că-i pufos şi nu-i răneşte şi fac pe grozavii..."

Se văd nişte găuri rotunde, de parcă altă mână ar fi avut o maşină de găurit cu un burghiu uriaş. "Nu, alea-s de la ciocănitori! Ştii, dedesubt umblă un vierme, iar pasărea vine şi ascultă. Şi unde-l aude, acolo începe să spargă şi ajunge la el şi-l mănâncă!"

Încerc să mă uit la sequoia, să văd cât e de înalt. Nu reuşesc, nu mă pot da prea mult în spate din cauza celorlalţi copaci. Dar, atât cât se zăreşte, mie mi se pare că e cât un bloc cu patru etaje. Dar grosimea? Florin se necăjeşte că n-are o ruletă la el, dar rupe nişte crenguţe, le pune pe lângă trunchi şi măsoară pe ele câteva palme de ale lui, face nişte calcule în care intră şi nişte degete, numai el ştie ce a măsurat, apoi îmi spune: "Are grosimea de un metru!"

Oamenii, animalele...

Pădurarul îmi spune: "Ne aflăm în vechea pepinieră, nu ştiu cât a fost de mare, nu pot să exagerez eu, că a fost pusă demult, de austrieci. Dar, aici, au fost plantate toate speciile autohtone de pomi valoroşi. Uite, castanul comestibil, nucul negru, dudul, şi hai să mai vezi..." Dacă nu mi s-ar fi spus, n-aş fi ştiut că acolo au fost plantaţi pomi de soi, pe alese...

Coborâm dealul înapoi. "Ştii, odată am văzut unul din sat de la Dognecea, îl ştiu bine, că a venit la birt cu o scoarţă de sequoia în mână. Şi a pus-o pe masă şi a-nceput să dea cu pumnul în ea. Atunci a fost beat. Dar când a dat-o jos cu toporul cred era treaz. Aşa sunt oamenii, mai rău ca animalele..."