Silviu poponarul

Mâine, la Bucureşti, are loc marşul Gay Fest 2008. Deşi din denumire rezultă că vor defila doar "băieţii veseli", la paradă vor veni o gamă largă de aparţinători ai LGBT, adică lesbiene, gay, bisexuali şi travestiţi. Probabil că, la fel ca în anii anteriori, câţiva "ultras" se vor război cu jandarmii. Cei care vor privi ştirile la televizor îşi vor arăta sau nu indignarea. Pe unii îi va revolta atitudinea oamenilor de ordine şi tupeul de a ieşi în stradă a celor ce sunt, să zicem, altfel. Aceştia sunt oameni care vor fi dezamăgiţi dacă nu iese cu bătaie, dacă un jandarm n-ajunge la reanimare sau nu sunt făcute arestări. Altă categorie de privitori de ştiri este a celor înspăimântaţi, ei îşi vor face cruce pe afară sau doar în gând, murmurând cât de jos se afundă omenirea şi regretând că România a luat-o razna şi a primit toate bolile capitalismului. Alţii, iar numărul acestora devine tot mai mare, vor rămâne indiferenţi la natura informaţiei. Eventual, vor privi cu atenţie să vadă ce costume trăznite şi-au mai făcut anul acesta cei din LGBT.

Scopul marşului în sine, ca dealtfel a întregului festival, nu este altul decât publicitar. Cei care au şi practică altfel de iubiri, denumite contra naturii de către noi, ceilalţi, aşa-zişii creştini, ţin cu tot dinadinsul să ne arate că există şi ei. Se folosesc de orice prilej pentru a-şi cere drepturile. Iar noi, dacă acceptăm ideea că homosexualii, bisexualii şi travestiţii sunt oameni, trebuie să recunoaştem că au drepturi. Iar dacă îi considerăm ca fiind fiinţe bolnave, atunci vom conveni că tratamentul pe care l-am aplicat la boala lor a eşuat, dovadă faptul că "inversaţii" nu au dispărut, dimpotrivă, parcă sunt tot mai mulţi. Iar dacă îi considerăm un fel de oameni, dar care sunt altfel, inversaţi, ciudaţi sau cum doriţi dvs., trebuie să luăm act de prezenţa lor.

Nu-mi ardea de mamă, mi-era foame...

În cele ce urmează îl veţi cunoaşte pe Silviu Kovacs. Acesta este numele lui din acte. Însă, de când îl ştiu, nu am auzit pe nimeni să-l strige pe nume. Cel mai adesea i se spune "Cioară" sau "Bănel". Chiar dacă în mediul lui, în parcul central, acolo unde se întâlneşte cu ai lui, i se spune "Cetăţeanca Străină", aluzie la faptul că a lucrat prin străinătăţuri.

"M-am născut în 23 februarie 1966. La vreo trei zile după asta mama m-a lăsat în gară, într-un coş, iar la mână aveam legat un bilet de la maternitate, de acolo se ştia vârsta mea. Pe mama nu am cunoscut-o niciodată. N-am căutat să o cunosc, nu ştiu dacă mai am fraţi. Dar mă gândesc că mai am, că ţiganii fac mulţi copii, nu-i aşa? De unde ştiu că sunt ţigan? Păi nu se vede pe mine? Şi, aşa spune toată lumea, eu de ce aş crede altceva?"

Silviu lucrează la o firmă care produce mobilă. Iată ce spune patronul: "Lucrează la mine de mai bine de doi ani. Când l-am angajat n-am ştiut ce fel de om e, că dacă ştiam nu-l luam. Nu-mi plac ăştia! Abia după câteva luni mi-am dat seama, dar era prea târziu, mă obişnuisem cu el, n-aveam ce să-i reproşez despre muncă aşa că l-am ţinut. Dacă este să fiu sincer, am impresia că de multe ori el lucrează cel mai mult. Ştii, dacă îi spun să ia grămada aia de PAL de acolo şi să o mute dincolo, nu zice nimic. O ia singur şi o duce cu spatele, nu face gură ca şi ceilalţi. N-am treabă cu el. Nu m-a furat niciodată şi nici n-am auzit chestii din astea despre el. Dar, asta e, e pe invers! Ăsta e defectul lui. Trebuie doar să-l laşi în pace să-şi vadă de băieţi, că aşa nu te-ncurcă cu nimic!"

"Am furat! Îmi aduc aminte şi acum. La orfelinatul de la Găvojdia niciodată nu ne dădea de mâncare să ne săturăm. Din mâncarea noastră fura toată lumea, bucătarii, educatorii, portarul, toţi care erau pe acolo. Totuşi, că mai rămâneau şi resturi, făceau lături pentru porci. Eu mă duceam la oala aceea mare şi mâncam din ea cât puteam. Nu numai eu, şi ceilalţi copii făceau la fel. Dar, apoi s-au prins şi au pus lacăt pe oala cu lături, îţi dai seama? Închipuieţi o oală mare cu capac şi legate cu lacăt ca să nu mâncăm! Apoi, am intrat într-o cofetărie şi profitând că nu era nimeni pe acolo în acel moment, am furat tot zahărul candel, parcă aşa îi spune nu, la zahărul acela transparent ca nişte bucăţi de sticlă şi înşirat pe sfoară? Ei, m-am dus în cămin şi am dat la toată lumea de pe acolo. Stăteam întins pe pat şi ronţăiam zahăr! Bineînţeles că m-au prins, nu mi-a fost bine după aceea. Acum înţelegi de ce nu aveam chef să o ştiu pe mama? N-aveam timp să mai ştiu de ea, mie mi-era foame tot timpul, tremuram de foame, numai la mâncare mă gândeam! După aia, când am ajuns pe salariul meu, la ce să mai fur?"

Amintirile cele mai rele ale personajului meu sunt de la internatul din Ineu, unde a făcut şcoala profesională. "Acolo a fost iadul pe pământ. Periodic ne scoteau în careu şi ne arătau cu degetul: uite ăla este aşa, ăla aşa... Vai de capul nostru! Păi, eram destui, numai eu ştiam vreo 20 în tot internatul. M-am ferit cât m-am ferit, dar până la urmă s-au prins şi de atunci nu se mai putea trăi. Aici, în Timişoara, acum vreun an, unul de la etajul trei s-a îmbătat şi a venit să mă bată. Ne-am bătut, evident, că nu se putea altfel. Vecinii au chemat poliţia, care a venit târziu. Mi-au dat amendă de tulburarea liniştii publice. Dar, mă gândesc, dacă până au venit ei m-ar fi omorât ăla? Acum, vecinul e în Spania. Lasă-l, să vadă câţi homosexuali sunt acolo..."

Silviu are calificarea de zidar. S-a angajat imediat cum a terminat şcoala profesională. A strâns vreo 21 de ani pe cartea de muncă. Prin 93 a plecat să lucreze prin Germania şi Olanda. N-a stat prea mult, dar s-a întors cu bani pentru o garsonieră-cămin numai a lui. A mai încercat prin Spania dar a fost nevoit să se întoarcă. Silviu spune că peste tot s-a dat a fi de orice naţie, numai de român nu. "Eram sătul de furtişagurile pe care le făceau românii, preferam să spun că sunt pakistanez. Iar de ajutat, noi, ăştia homo, ne ajutăm între noi. La fel ca şi lesbienele. Am stat vreo două-trei luni la o familie de lesbi din Koln şi m-au tratat foarte cumsecade. Am plecat eu, pentru că mi-am găsit o gazdă..."

Trebuie să fiu frumos

Invariabil, indiferent de ora la care se pune în pat, Silviu se trezeşte la ora 5.30. Apoi, până la ora 7 face gimnastică şi trage de fiare în camera lui. La ora 8 este la serviciu, munceşte până la şase după-amiaza. Când iese, se duce glonţ la o sală de culturism din complex. Are abonament lunar. Seara, la 8.30, este acasă, face duş şi se bagă în pat. În linii mari acesta e programul lui. Nu are în cameră decât un pat, un dulap, un fel de noptieră, un scaun şi jumătate, un televizor şi cam atât. Găteşte singur, chestii fără carne, paste. Nu bea şi nu fumează. Hainele le duce la spălătorie, astfel că, în permanenţă, jumătate din ţoale sunt acolo, jumătate acasă. N-are costum, la ce i-ar trebui?

În unele zile se repede în parcul central sau se duce la barul celor ca el din Piaţa Libertăţii. Oare ce fac ei între ei? "Discutăm! Despre toate. Despre ultimele ştiri, despre bârfele şi întâmplările dintre noi, din toată ţara şi din toată lumea. Uneori o şi facem. Hai, să-ţi spun despre politică, să vezi că ştiu!"

Silviu face exerciţii de forţă şi gimnastică pentru a fi frumos. "Să se uite băieţii la mine! Să le placă de corpul meu. Ştii, eu de fapt sunt curvă, nu-mi place să stau mai mult de două-trei săptămâni cu cineva. Îmi place viaţa şi să călătoresc. Sunt singur şi aşa mă văd şi în viitor. Eu nu sunt ca voi... Nu ştiu de ce, aşa sunt eu! Îmi aduc aminte că pe la 13-14 ani colegii mei umblau după fete. Eu mă jucam cu păpuşile. Abia aşteptam să vină ziua de sâmbătă, când făceam duş, să mă pot uita la băieţi. Pe mine nu m-a violat nimeni, singur m-am dus, am vrut eu! Nu mă ascund, aşa sunt eu, într-o zi am să-ţi fac cunoştinţă cu Regina, ea îţi va spune mai multe. Mie, pentru că am umblat prin lume, mi se spune Cetăţeanca Străină. Dar Regina e colosală, îţi spun eu... Ţi-am spus că nu mă ascund, în schimb alţii o fac. De ce? Pentru că poate le e ruşine, deh, sunt oameni mari, în poliţie, armată, unii fac politică... Îi ştiu pe toţi din Timişoara. Ştii câţi suntem? Vreo patru-cinci mii"

Un coleg de muncă de al lui Silviu: "Măi, eu n-am avut treabă cu Cioara! Bine, că mă iau în gură cu el tot timpul, că după mine rămâne ceva, o casă, un copil şi după popo ăsta nu rămâne nimic, asta e altceva! Dar lucră şi-şi vede de treabă... Nu cred că i-aş face rău, aşa, că vreau eu. M-am obişnuit cu el. Numai că are damblaua asta..."

mai 2008