Taifas inedit în Ţara Grătarelor!

La Bozovici nu erau nemţi decât dacă se întâmpla să treacă vreunul pe acolo. Acum că este, de vreo cincisprezece ani mutându-se unul aici şi nu de oriunde ci tocmai de la mama lor de acasă, oamenii îl privesc mai mult ca pe o curiozitate şi prea puţini au reuşit să facă purici prin preajma lui. Pentru almăjenii noştri el este "neamţul", un tip ciudat care e altfel decât noi, aproape toţi am vrea să plecăm de aici, numai el vine în România! Iar pentru cei din Wesel, oraşul lui de origine, omul nostru este un fel de cowboy ce aduce cu Marlboro-Man, care s-a mutat în Banat şi acum îşi priveşte cu alţi ochi ţara sa natală...

Lumea ca o grămadă de gunoaie

Tolănit într-un şezlong şi aşteptând ca lemnul să se transforme-n jar, Wolfgang Becker îşi aduce aminte de anii lui de început în România. "Când am venit aici spuneam tuturor că românii trebuie să înveţe ce este aceea libertate! Că eu o mâncam cu lingura încă de mic copil, atât de bine ştiam ce e aia libertate! Şi, uneori, mi se părea că acest lucru este chiar foarte greu pentru voi, poate pentru că la început nu am prea înţeles felul vostru de a fi. Acum, după ce m-am mutat în România, constat că sunt mult mai liber decât în Germania, care parcă ar fi un stat poliţienesc. Păi, foarte simplu! Uite, dacă eu acum fac un grătar şi pun nişte carne, nu va zice niciun vecin nimic. Nimeni nu va fi deranjat de fum sau de mirosul de carne prăjită, ba dimpotrivă, aş putea avea surpriza să-mi bată cineva la uşă cu o farfurie în mâmă! Ei, dacă aş face asta în Germania, după zece minute ar fi deja câteva telefoane la poliţie date de vecinii mei supăraţi. Şi aş avea probleme cu poliţia, acest lucru fiind interzis. Şi, aş constata că toţi vecinii mei din Germania nu sunt de fapt decât nişte mici poliţişti. Aici însă, nu mă bate nimeni la cap cu aşa ceva! Mă simt cu adevărat un om liber..."

Oricât ar vrea însă Wolfgang să creadă altceva, el nu trăieşte deloc într-o lume idilică şi perfectă. Îmi relatează despre ce efecte poate produce o instalaţie de stropit cu apă în grădină. "Păi, unul din vecinii mei, la care au ajuns stropi de apă, a spus bravo Wolfgang, stropeşti, bravo, dă şi la mine, cât mai mult că nu mă supăr! Cu vecinul din partea celalată a fost mult mai dificil, aproape că s-a născut un adevărat scandal, că de ce ajunge apa mea la el? Chestii din astea slabe, parcă ar fi şi el un mic neamţ..."

Iar dacă tot este la momentul mărturisirilor, Wolfgang spune despre cum îşi vede acum Germania, de aici din România. "Te întreb, ce vede un cocoş care stă sus pe grămada de gunoi? Nu vede prea multe din gunoiul de sub el, este prea obişnuit cu imaginea de aceea vede doar gunoaiele din altă parte. Ei bine, eu am fost la fel. Dar, acum, sunt pe altă grămadă şi observ că, de fapt, lumea asta e plină de grămezi de gunoi..."

Despre ce criză vorbim?

Wolfgang şi soţia lui, Ramona - motivul pentru care s-a mutat el aici, tocmai s-au întors dintr-un concediu petrecut în Germania. Vreau să-mi dea veşti despre cum se vede criza acolo. Pare surprins. "Este criză? N-am observat!" Apoi, din ceea ce-mi spune, eu înţeleg că este un om absolut normal, care îşi iubeşte ţara natală şi îmi sugerează că nemţii sunt totuşi o naţiune puternică. "Ştii, e nebunie cu Dacia Logan! Germanii au ajuns să aştepte trei luni ca să primească o Dacia? E incredibil! Fiecare euro dat de ei pentru această maşină ajunge în România... Nu toată lumea îşi permite Mercedes..."

Omul nostru cade pe gânduri şi îmi spune ce este o criză adevărată. În timpul războiului, Wesel a fost distrus aproape în totalitate, după bombardamente rămânând în picioare o singură clădire. Îşi aduce aminte de mama sa şi de faptul că salariul ei nu era reprezentat de bani ci de slănină. "Da, mama îşi primea salariul în bucăţi de slănină! Atunci nu erau bani iar mama schimba asta cu alţii care primeau altceva de la patronii lor. Ştiu pe cineva care în loc de mărci ducea acasă cărămizi pentru că, în mod evident, lucra într-o cărămidărie. Apoi, încerca să schimbe cărămizile cu alte lucruri de care avea nevoie. Eu cred că aia a fost criză!"

Încet-încet, Wolfgang Becker ajunge la unul din subiectele sale de veşnică actualitate. "Aici se distruge totul şi nu înţeleg de ce. Aveţi popasul acesta de la Paralela 45 din Cheile Minişului, care va ajunge foarte curând o ruină, cred că nu va mai dura foarte mult şi se va prăbuşi tot pe acolo... Dar, mai bine, nu-i aşa, să lăsăm să se ducă totul de râpă? Iar locuri frumoase mai sunt destule prin zonă, însă nu se face nimic pentru a le pune în valoare..."

Prânz nemţesc pe româneşte

Înainte de a intra în sufragerie dau o tură prin grădina soţilor Becker. Arbuştii sunt aliniaţi nemţeşte, iar în lada cu resturi vegetale se face cel mai bun îgrăşământ. Aud scuzele Ramonei, vai de mine, dar noi am fost în concediu şi n-am apucat să tăiem iarba! Trec pe lângă magazia cu scule de grădinărit şi îmi arunc privirea. Sunt cuie pentru fiecare lopată sau sapă sau orice altceva de acest gen. Sub fiecare cui este o etichetă cu denumirile în româneşte şi nemţeşte a sculei respective. Adică să nu cumva să pui o sapă în locul destinat hârleţului! Îmi vine să fac o poantă şi nu mă pot abţine: "Hei, Wolfgang, o sapă e în cuiul unde trebuie ţinută lopata!" El nu ştie ce să spună, este vizibil surprins. "Îmi pare rău, nu înţeleg de ce! Ştii, de fapt eu nu cred că sunt atât de pedant cum se spune despre nemţi. Şi, de fapt sunt puturos, nu-mi place să muncesc! De aceea prefer să ţin ordine printre lucrurile mele, să nu mai trebuiască să le şi caut..."

Ne aşezăm la masă. E prânzul. Nu doar mâncăm, ci povestim şi ce mai e prin lume. Lui Wolfgang îi place tare mult la Hamburg, începe să-mi spună ce a făcut pe acolo acum câteva zile. Vorbim în româneşte pentru că ne-a învăţat limba. El spune că-i o chestie de respect...

septembrie 2000