Datele oficiale europene indică o cifră de trei milioane de oameni care locuiesc pe străzi. Din păcate, această statistică nu este adusă la zi, are câţiva ani vechime. Mai mult, nu sunt luate deloc în calcul ţările care au aderat la UE în 2004 şi 2007. Deci, cu uşurinţă putem deduce: oamenii străzii sunt considerabil mai numeroşi. Indiferent de numărul lor, rezolvarea problemelor acestor defavorizaţi ai sorţii cade strict în sarcina guvernelor ţărilor membre UE. Nu există un for european care să se ocupe special de ei, iar Comisia Europeană nu emite decât nişte principii generale ale drepturilor cetăţenilor.

Gradul de implicare al autorităţilor variază şi el. Dacă în Marea Britanie, de exemplu, se ştia că dorm sub cerul liber 46.000 de persoane, cu o toleranţă de câteva zeci, în România lucrurile stau cu totul atfel. Nu există încă un raport care să indice o cifră apropiată de realiate. Explicaţiile sunt binecunoscute, înainte de 89 nu se pomenea despre aşa ceva, iar după '90 statul nu a fost în stare să rezolve astfel de complicaţii. Aşadar, implicarea de până acum a guvernelor din România a fost destul de redusă. Totuşi, se estimează că în ţară ar fi vreo 15.000 de oameni fără adăpost, dintre care 5.000 doar în Bucureşti. Un raport al Poliţiei Comunitare dn Timişoara indică o cifră de aproximativ 200 de oameni care locuiesc pe străzile oraşului.

Familia Strugure a primit acest nume de la mine. În fapt, sunt un el şi o ea şi habar n-am cum se numesc în realitate, nu ştiu dacă sunt soţi, concubini, sau cuplu incestuos. O simplă incursiune în viaţa lor te va face să te cruceşti, de câtă minciună întâlneşti. Minciuna are şi ea o motivaţie şi este, poate, singurul şi cel mai eficient mijloc de apărare împotriva noastră, a celor care ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala, fie că suntem poliţişti, ziarişti sau doar vecini... Revenind la familia Strugure, le-am dat numele acesta pentru că în apropierea adăpostului lor, pe pereţii blocului cu patru etaje de alături, se află întinşi nişte araci cu struguri neculeşi. Chiar dacă erau de soi târziu, nimeni nu s-a sinchisit să le adune boabele, nici măcar personajele mele, care abia îşi duc zilele.

Spre deosebire de femeia care nu avea perdele în casa din conductă, cea din povestea de faţă a avut o altfel de obsesie. Deşi nu au curent electric, ei i-ar fi plăcut un candelabru. El a adus o dată unul, dar l-a desfăcut şi l-a predat la fier vechi. Apoi, femeia este mereu nemulţumită că bărbatul ei preferă să bea cu prietenii lui boschetari, iar ei nu-i dă "puţină zamă", mai mult, o dă afară din casă şi ea trebuie să umble descălţată. Cuvintele pe care le bombăne în permanenţă sunt "casa mea"! Să vedem ce înseamnă asta. E un fel de magazie, în prelungirea unui punct termic al COLTERM. Dacă aplicăm definiţia dată de domnul Strugure, este de fapt o "cameră de ceasuri", pentru că în mica încăpere sunt vreo trei-patru contoare sau manometre. Se intră printr-o gaură, astupată, mai mereu, cu bolovani în loc de uşă.

Partea cea mai interesantă a adăpostului de trei pe patru metri este podeaua. Brăzdată de un fel de şanţ betonat, în care se află conducte cu agent termic. Aţi ghicit, poate fi iarna oricât de grea, acolo nu sunt probleme cu încălzirea! În condiţii normale n-ar trebui să fie nici cu apa caldă deoarece familia Strugure are la dispoziţie un robinet. Ei spală când vreau, fac duş când vor muşchii lor, totul pe banii locatarilor din blocurile de pe Intrarea Doinei. Teoretic. Practic nu e chiar aşa. Judecând după miros, familia Strugure are grijă de banii cetăţenilor.

El te minte în faţă cu cea mai mare candoare. Povestea clasică: şi-a pierdut actele, poliţia nu vrea să-i dea alt buletin, primăria nu vrea să facă alt certificat de naştere. Nişte funcţionari odioşi care l-au pus pe drumuri, până în Mehedinţi, l-au făcut să cheltuie o mulţime de bani şi tot degeaba. Dar, până la urmă tot îşi va face buletin şi va pleca în străinătate, să muncească, aici nu-i de trăit. Chiar şi pentru "camera ceasurilor" trebuie să se lupte cu boschetarii, care vor să se mute aici.

Ea, sătulă de bătăile primite, a plecat la neamurile ei. El o aşteaptă, se va întoarce, nu e prima oară când se întâmplă aşa. Dar, dincolo, unde va merge bărbatul, probabil în Italia, nu o va lua pe doamna Strugure, se va duce singur. Şi mă minte în continuare. Dar, despre nasul rupt, care îi stă strâmb pe faţă, ca un ciot lipit sub ochi, nu spune nimic, nimic nici despre bătaia de la care i se trage. Îi dă înainte cu avocaţii şi cu doctorii care lucrează cu el, de fapt oameni cărora le-a cărat bagajele când coborau din maşini. Existenţa lui se datorează, însă, administratorilor de bloc care-l plătesc să facă anumite treburi murdare, la propriu. Liniştea lui se datorează poliţistului de la secţie, care-l cunoaşte şi ştie cât de cuminte e Strugure. Cum adică, eu nu-l cunosc pe domnul agent Dan Daniel?

Părinţii bărbatului s-au despărţit după ce au făcut şase copii. La femeie situaţia e cam la fel, numai că acolo e vorba de vreo 15 fraţi. El are şase clase, ea patru. Fiecare dintre ei au vreo 30 de ani. Familia Strugure urăşte publicitatea, nu pot fi fotografiaţi de bună voie. Au un căţel. Evident, mi s-a spus că i-au făcut şi carnet de sănătate. Doamne câte minciuni vrea să-mi tragă domnul Strugure...

La nivel european, cam o căsnicie din două se termină la tribunal. În România sunt mai puţine divorţuri, rata fiind cam de 2 la o mie de persoane. În 2006, la noi, s-au despărţit 32.600 de cupluri, iar în anul trecut 33.900. Belgienii sunt cei care se despart cel mai uşor, 70% din familii destrămându-se. Italienii şi irlandezii sunt cei mai stabili, maxim 18 procente dintre aceştia ajungând la divorţ.

ianuarie 2008